țanc (-curi)
, s.n. –
1. Pisc,
culme. –
2. Punct,
moment exact. –
3. Țintă,
obiectiv. –
4. Miră,
cătare. –
5. Gradație pentru a
măsura butoaie. –
6. Măsurare,
cotit,
cotărit. – Var. înv.
țenchi. De la
țanc, var lui
țac, cf.
celelalte der. de la această
rădăcină expresivă.
Pentru prezența infixului nazal, cf.
bo(n)t, cio(n)c, ciu(n)t. Legătura cu sl.
znakŭ „
semn” (Cihac, II, 429) este
improbabilă; nici
cea presupusă cu germ.
Zinke, Zacke (Tiktin;
Candrea) sau mag.
czenk (Lacea,
Dacor., III, 744) nu este mai
puțin improbabilă. Der.
țencușe (var.
țăncușe, țincușe), s.f. (vîrf,
ascuțiș,
colț;
bucată de
răboj pentru control; un
anumit joc de
copii cu
pietricele sau cu
boabe de
porumb), cu suf. dim.;
țanțoș, adj. (mîndru,
fălos,
încrezut),
probabil în
loc de *
țancoș, cf. sp.
encumbrarse (după Cihac, II, 534, din mag.
dacos; după Scriban, din mag.
cincos „
perfid”);
țănțoșa, vb. refl. (a se mîndri, a se
făli).