saiá (saiéle),
s.f. –
1. Pînză
groasă de
bumbac cu
țesătură rară. –
2. Îmbrăcăminte din saia. –
3. Gard,
împrejmuire de
zăbrele pentru țarc. –
4. Ață de
însăilat. Tc.
saya (Cihac, II, 694; Șeineanu, II, 307; Lokotsch 1778; Conev 80; Ronzevalle 105).
Dicționarele disting trei cuvinte diferite:
saia „
gard”, din tc.
saya ‹ mgr. σαγία, cf. it.
saia, sp.
sayo, bg., sb.
saja (Tiktin);
saia „
gard”, din tc.
saya ‹
per.
saye „
umbră” (Șeineanu); și
saia „
ață de
însăilat”, de
origine necunoscută pentru majoritatea cercetătorilor,
legat de Cihac, II, 324, cu un „a
săi” „a
însăila”,
neatestat, din sl.
šiti, šiją „a
coase”, care pare
dificil fonetic. Este de
presupus că
cele trei accepții provin din
aceeași idee comună de „
țesătură rară”. Din pl.
saiele s-a
reconstituit un
sing.
săială ›
sailă, s.f. (
ață de
însăilat),
deși schimbarea de
accent apare rar (după Scriban, din germ.
Seil „
funie”); și de
aici însăila (var.
înseila), vb. (a
coase rar), pe care Scriban,
Arhiva, 1923, 284,
îl derivă din mag.
szál „
fir”, și Drăganu,
Dacor., V, 368, din mag.
szélelni „a
întări marginea” din
szél „
margine”;
însăilătură, s.f. (saia).
Pentru sematism cf.
perdea.
Saiac (var.
și(i)ac), s.n. (
dimie), din tc.
șayak, cf. ngr. σαγιάϰι, bg.
šaek, sb.
šajak, este un der. de la
același cuvînt.