definiția pana definiție dex

paná

vb., ind. prez. 1 sg. panéz, 3 sg. și pl. paneáză

PANÁ

vb. I. tr. A trece prin făină, ou și pesmet, brânza, carnea, legumele și a le prăji în grăsime; a pregăti (un aliment) pane. [< fr. paner].

PANÁ

vb. tr. a trece prin făină, ou și pesmet cașcavalul, carnea, legumele și a le prăji în grăsime. (< fr. paner)

a băga o pană

expr. a împiedica pe cineva să acționeze.

a freca buha (ca să faci copii cu pene)

expr. (adol.) a lenevi, a trândăvi, a pierde vremea de pomană.

în pană de bani

expr. rămas fără bani înaintea zilei de salariu / de pensie; lefter.

pána-zburătórului

s. f.

PÁNĂ²,

pene, s.f. 1. Oprire accidentală a funcționării unei mașini, a unui mecanism, a unui vehicul. ♢ Expr. (Fam.) A fi (sau a rămâne) în pană = a nu putea continua o activitate, a duce lipsă de ceva; a rămâne fără bani. 2. Situație în care se află o navă cu vele care are vânt din față și nu poate înainta. – Din fr. panne.

PÁNĂ¹,

pene, s.f. I. 1. Fiecare dintre formațiile epidermice cornoase care acoperă corpul păsărilor, servind la protecția lui și la zbor, compusă dintr-un cotor pe care sunt așezate simetric, de-o parte și de alta, fire (pufoase). ♢ Expr. Ușor în pene = îmbrăcat subțire, sumar; p. ext. prost îmbrăcat, zdrențăros. Smuls de pene = rușinat, umilit. A lua (pe cineva) în (sau prin) pene = a certa, a mustra (pe cineva). ♢ Compuse: pana-zburătorului = plantă erbacee cu frunze păroase, și cu flori mari, violete sau albe, fără miros (Lunaria annua); pana-gâștei = specie de mușchi cu tulpina dreaptă, cu ramuri arcuite și inegale, formând tufe mari, verzi sau gălbui (Hylocomium triquetrum). ♦ Smoc de pene¹ (I 1) sau aripă care servește la diverse scopuri practice gospodărești. 2. (La pl.) Pene¹ (I 1) de pasăre sau fire pufoase desprinse de pe cotoarele acestora, care servesc la umplerea pernelor, a saltelelor etc.; p. ext. așternut (moale) de pat (cu pene), fulgi etc.). 3. Pană¹ (I 1) de gâscă, ascuțită și despicată la vârf, întrebuințată altădată ca instrument de scris cu cerneală; p. gener. toc de scris, condei; ceea ce servește la scris. ♦ Fig. Scriere, scris; stil, fel de a scrie al unui scriitor; arta de a scrie; p. ext. scriitor. 4. Dispozitiv făcut din cotor de pană¹ (I 1), care servește să țină cârligul undiței la adâncimea dorită. 5. Podoabă din pene¹ (I 1), care se poartă la pălărie, în păr etc. ♦ (Pop.) Podoabă pentru pălărie făcută din flori (naturale sau artificiale); p. restr. floare. 6. (În sintagma) Categorie pană = categorie în care intră boxerii între 54 și 57 kg, luptătorii între 57 și 63 kg etc. II. 1. Piesă de lemn sau de metal (de forma unei prisme), întrebuințată la despicarea lemnelor, la detașarea unor bucăți dintr-un material, la fixarea sau la înțepenirea unor piese, la asamblarea sau la solidarizarea unor organe de mașini, a unor elemente de construcție etc. ♦ (Tipogr.) Piesă care se intercalează între matrițele de linotip, pentru a le spația. ♦ Felioară de slănină cu care se împănează carnea ce urmează să fie friptă. 2. Partea ciocanului, opusă capului, prelungită și subțiată spre vârf. ♦ Partea lată, plată a unor obiecte, instrumente etc.; lamă. 3. Bețișor cu care se strânge frânghia ferăstrăului pentru a întinde pânza; cordar. 4. (În sintagma) Pana căpăstrului sau pană de căpăstru = ștreang sau curea cu care se priponește calul. 5. Parte a cârmei unei nave, care poate fi rotită în jurul unui ax vertical și asupra căreia se exercită presiunea apei când se schimbă direcția de mișcare a navei. 6. Placă mică de os, de celuloid etc. cu care se ating coardele la unele instrumente muzicale. ♦ Ancie (la un instrument muzical de suflat). 7. (În sintagma) Pană de somn = carnea de la pântece sau de la coada somnului. [Var.: (înv. și reg.) peánă s.f.] – Lat. pinna.

PÁNĂ

s. v. ascuțiș, bor, cordar, floare, întinzător, lamă, limbă, margine, pănușă, penel, strună, tăiș.

PÁNĂ

s. 1. v. plectru. 2. v. ancie. 3. v. ic. 4. (TEHN.) măsea. (~ la grindeiul de la piuă.) 5. (MAR.) safran. (~ la cârma unei nave.)

pánă

(de pasăre, de lemn sau metal, de motor) s. f., g.-d. art. pénei; pl. péne

PÁN//Ă¹ péne

f. 1) (la păsări) Formație cornoasă alcătuită dintr-un cotor tubular, pe care sunt așezate simetric fire subțiri și pufoase și care are funcție protectoare și de realizare a zborului. ♢ A se umfla în pene a se îngâmfa. 2) la pl. Fulgi smulși de pe aceste formații și folosiți pentru umplutul pernelor și a perinelor. 3) înv. Unealtă de scris cu cerneală constând dintr-o astfel de formație cornoasă (în special de gâscă), ascuțită și despicată la vârf. 4) fig. Arta de a scrie. 5) Simbol al muncii scriitoricești. ♢ A lăsa (sau a părăsi) ~a a înceta să mai scrie. [G.-D. penei] /<lat. pinna

PÁN//Ă² péne

f. 1) tehn. Piesă (de lemn, metal etc.) de forma unei prisme triunghiulare, folosită la detașarea sau fixarea unor obiecte. ♢ ~a căpăstrului frânghie sau curea legată de căpăstru care servește la priponirea calului. 2) Bețișor cu care se strânge frânghia ferăstrăului, întinzându-i pânza; cordar. 3) Placă mică (de celuloid) cu care se pun în vibrație coardele unor instrumente muzicale (chitară, balalaică etc.); plectru. 4) Lamă elastică (de metal sau de lemn), folosită la unele instrumente de suflat, pentru a produce un anumit fel de sunete; ancie. 5) Bucată de slănină care se introduce în crestăturile făcute într-o bucată de carne sau în legume (în vederea preparării). [G.-D. penei] /<lat. pinna

PÁNĂ³ péne

f. Oprire accidentală a funcționării unui mecanism sau a unui autovehicul (din cauza unei defecțiuni sau a lipsei de combustibil). ~ de motor. ♢ A fi (sau a rămâne) în ~ a) a fi oprit dintr-o activitate printr-o piedică; b) a rămâne fără bani. [G.-D. penei] /<fr. panne

pánă (péne),

s.f. – 1. Formație epidermică de consistență cornoasă care acoperă corpul păsărilor. – 2. Penuș, instrument de scris din pană (1). – 3. Pănușă de porumb. – 4. (Trans.) Buchețel. – 5. Căpăstru. – 6. Ic, grindei. – 7. Șină de roată, opritoare. – 8. Slănină pentru împănat carnea. – 9. Partea abdominală a somnului. – 10. (Maram.) Marginea pălăriei. – Mr., megl. peană, istr. pęnę. Lat. pinna (Pușcariu ZRPh., XXVIII, 682; Pușcariu 1252; Candrea-Dens., 1315; REW 6514), cf. alb. pëndë, it. penna, prov., port. pena, fr. penne. Forma normală, peană, este înv. Der. peniș, s.n. (penaj); peniță, s.f. (pană mică); împenat, adj. (cu pene); pănușe, s.f. (fiecare dintre foile care înfășoară știuletele de porumb; peritoneu, burtă, pentru ultimul său sens cf. pană 9 se explică semantic drept „parte care acoperă organele interne”, după cum foaia acoperă știuletele); pănuș, s.n. (Banat, burtă); pănușiță, s.f. (plantă, Stipa capillata), probabil formație artificială după germ. Federgrass; împăna, vb. (a da penele; a împodobi cu pene; a orna, a împodobi, a se găti; a bate pene; a băga bucățelele de slănină în carne; a umple, a îndopa) pe care Candrea-Dens., 1316 și DAR îl reduce la lat. *impinnāre; împănușa, vb. (a face pănuși); penal (var. penar), s.n. (cutiuță cu ustensile de scris), din lat. Pennal (Candrea); panaș, s.n. (mănunchi de pene), din fr. panache; penișoară, s.f. (ciupercă, Agaricus cinnamomeus). – Din rom. provine bg. pana „puf” (Capidan, Raporturile, 223).

PÁNĂ

s.f. 1. Oprire accidentală a funcționării unei mașini, a unui autovehicul, determinată de defectarea unei piese, de lipsa combustibilului etc. ♢ A rămâne în pană = a fi împiedicat într-o activitate, a se găsi într-o situație (materială) jenantă; a nu avea bani. 2. (Mar.) Orientare a velelor unei nave cu pânze astfel încât să se opună vântului și să rămână pe loc; oprire a unei corăbii. [Pl. pane, pene. / < fr. panne].

PÁNĂ

s. f. 1. nefuncționare accidentală a unei mașini, a unui autovehicul. ♦ a rămâne în ~ = a fi împiedicat într-o activitate, a se găsi într-o situație (materială) jenantă. 2. poziție a unei nave cu pânze care nu înaintează, având velele orientate invers, astfel încât efectul vântului se anulează. 3. grindă longitudinală rezemată pe elementele transversale de rezistență ale acoperișului. (< fr. panne)

păná,

pănéz, vb. I (reg.; despre butucii de vie) a schimba, a înlocui.

PẤNĂ

conj., prep. A. Conj. I. (Introduce propoziții circumstanțiale de timp). 1. (Stabilește un raport de posterioritate, precizând limita până la care se îndeplinește acțiunea din regentă) Greu le-a fost până și-au fă rost de cărți. 2. (Urmat de o negație, stabilește un raport de anterioritate) Mai înainte ca..., mai înainte de... ♦ (În locuțiuni, urmat de o negație) Până când. Până ce. 3. Atâta timp cât..., câtă vreme..., cât... ♢ (În locuțiuni) Până când. Până ce. II. (Introduce propoziții circumstanțiale de loc; arată limita, hotarul în spațiu) A mers până unde nu ajunsese nimeni. B. Prep. (Împreună cu adverbe și cu alte prepoziții formează adverbe compuse, locuțiuni, prepoziții). I. (Introduce un complement circumstanțial de timp) Până mâine dimineață să termini lucrarea. ♢ (În prepoziții compuse) Până la. Până în. (Corelativ) Din zori și până-n seară. ♢ Loc. conj. Până când. Până ce. ♢ Loc. adv. Până la urmă = în cele din urmă. Până una-alta = pentru moment, deocamdată. II. (Introduce un complement circumstanțial de loc; urmat de adverbe) Merg pe jos până acasă. ♢ Loc. adv. De colo până colo = din loc în loc, în multe locuri. De sus până jos sau de jos până sus = în întregime, tot. ♢ (În prepoziții compuse) Până la. Până în. III. (Introduce un complement circumstanțial de mod; în prepoziții compuse) S-a înduioșat până la lacrimi. ♢ (În locuțiuni) Până acolo = în asemenea măsură, în asemenea grad. Până și = chiar și. – Lat. paene-ad.

până

conjcț., prep.

PÂNĂ¹

prep. 1) (exprimă un raport spațial, indicând limita finală de extindere în spațiu) Până acolo. ♢ De sus până jos (sau de jos până sus) absolut tot; în întregime. 2) (exprimă un raport temporal, indicând limita în timp) Până diseară. 3) (intrând în componența prepozițiilor compuse, exprimă un raport spațial, temporal sau modal) Până dinspre. Până drept. Până după. Până la. Până lângă. Până pe. Până pe după. Până pe la. Până pe lângă. Până peste. Până printre. Până pe sub. Până spre. Până în. Până înspre. Până între. ♢ Până la urmă în cele din urmă. Până una-alta deocamdată. /<lat. paene-ad

PÂNĂ²

conj. 1) (exprimă un raport temporal, indicând limita finală a desfășurării unei acțiuni din propoziția regentă). ♢ Până când atâta timp; câtă vreme. 2) (exprimă un raport spațial, indicând limita în spațiu a desfășurării unei acțiuni). /<lat. paene-ad

până la

prep.

pînă

prep. – 1. Exprimă ideea de limită în timp sau în spațiu. – 2. (Conj.) Cîtă vreme, atîta timp cît. – Var. pănă. Mr. pînc(ă), megl. pănă, pon, istr. pire, pir. Probabil din lat. paene(ad), cf. Cipariu, Gram., 39; Pușcariu 1319; Tiktin; REW 6669, dar der. nu este clară. Etimonul lat. *pro ad (Crețu 355) este improbabil. Se folosește împreună cu alte prep. (pînă la, pînă spre, pînă în etc.), cînd nu este înaintea unui adv. Cu rol de conj. se folosește și în combinație pînă ce, pînă cînd, pînă unde. Cf. Moser 439.