întîmplá (-lú, întâmplát),
vb. refl. –
1. A se
petrece, a se
produce, a avea
loc. –
2. A se
ivi prilejul, a se
nimeri. –
3. A se
afla întîmplător.
Origine incertă. Se
consideră în
general der. din lat. *
templāre, de la
templum „
spațiu desenat ideal pe
cer de
prezicător” (
Sulică,
Antropomorfisme,
Brașov 1900, 77; Pușcariu 884;
DAR; Rosetti, I, 168; Pușcariu
Lr., 356). Acel
templum era,
deci,
spațiul în
cadrul căruia prezicătorul își
făcea observațiile, și de
aici contemplare. Se
presupune că
zborul păsărilor care
intrau în
templum arăta ceea ce avea să se întîmple, de unde vb. *
(in)templāre. Această
explicație nu este cu desăvîrșire
imposibilă; ne este însă
greu să
admitem că
sensul de „întîmplare,
hazard”
tocmai pentru acele evenimente care
fuseseră prezise și
anunțate de
augur. Dosoftei (
sec. XVII)
folosește o
singură dată acest vb. cu un
sens foarte special:
tîmplîndu-l la mijloc de cale o boală, „surprinzîndu-l (sau copleșindu-l) o
boală în
mijlocul drumului”. Dosoftei este un
scriitor la care
apar din
belșug improprietățile;
dacă aceasta n-
ar fi
una din
ele, s-
ar putea presupune că
întîmpla provine efectiv din lat.
templum,
dar nu din
limbajul tehnic al
augurilor, ci din
sensul său
etimologic, care pare a fi cel al unui dim. al lui
tempus, ca în
extemplo; în acest
caz,
sensul primitiv al lui
întîmpla trebuie să fi
fost cel de „a se
petrece, a se
produce cu
timpul”. Der. de la lat.
intempĕrāre (Crețu 339) sau de la *
temporāre (Koerting 5065; Byhan 32), nu pare
posibilă. Der.
întîmplare, s.f. (
hazard; ceea ce se întîmplă,
fapt,
eveniment,
accident;
aventură;
circumstanță);
întîmplător, adj. (
incidental,
accidental).