OS,
oase, s.n.
1. Element de
bază al
scheletului vertebratelor,
caracterizat prin
structura lui
dură,
solidă și
rezistentă, de
culoare albă. ♢
Os mort = umflătură a unui
os (de obicei a
oaselor de la picioarele de dinapoi
ale calului) provenită dintr-o lovitură, dintr-un
efort sau
transmisă pe
cale ereditară. ♢ Expr.
A(-i) ajunge (cuiva)
cuțitul la os = a nu mai putea
îndura un rău; a-și pierde răbdarea.
A băga (sau
a-i intra cuiva)
frica (sau
spaima etc.)
în oase = a (se) speria, a (se) îngrozi.
A fi numai piele și oase sau
a-i număra oasele = a fi foarte slab.
A(-i) trece (cuiva)
os prin os = a fi
extrem de obosit.
Până la (sau
în) oase sau
până la (sau
în) măduva oaselor = în tot
corpul; foarte mult, adânc.
A-i rupe (sau
a-i muia cuiva)
oasele = a bate foarte
tare pe cineva.
A-i rămâne (sau
a-i putrezi) oasele (pe undeva) = a
muri departe de
casă, prin locuri străine.
A căpăta (sau a
avea, a dobândi etc.)
un os de ros = a
obține (sau a avea) un
avantaj, un
profit. ♦
Os (
1) sau
material cornos prelucrat, întrebuințat la
fabricarea unor
obiecte, în
industrie, în
arte decorative etc.
2. Fig. (La pl.) Trup; ființă, făptură.
3. Fig. Neam,
familie, viță. ♢ Expr.
(A fi) din os sfânt (sau
din oase sfinte, din os de domn sau
domnesc) = (a fi) din neam domnesc, din
familie domnitoare.
4. Compus:
osul-iepurelui =
plantă cu miros greu, cu
flori trandafirii îngrămădite la vârful ramurilor spinoase
(Ononis spinosa). – Lat.
ossum.