OS,
oase, s.n.
1. Element de
bază al scheletului vertebratelor, caracterizat prin structura lui
dură, solidă și
rezistentă, de culoare albă. ♢
Os mort = umflătură a unui os (de obicei a oaselor de la picioarele de dinapoi ale calului) provenită dintr-o lovitură, dintr-un efort sau transmisă pe cale ereditară. ♢ Expr.
A(-i) ajunge (cuiva)
cuțitul la os = a nu mai putea îndura un
rău; a-și
pierde răbdarea.
A băga (sau
a-i intra cuiva)
frica (sau
spaima etc.)
în oase = a (se) speria, a (se) îngrozi.
A fi numai piele și oase sau
a-i număra oasele = a fi foarte
slab.
A(-i) trece (cuiva)
os prin os = a fi extrem de
obosit.
Până la (sau
în) oase sau
până la (sau
în) măduva oaselor = în tot corpul; foarte
mult,
adânc.
A-i rupe (sau
a-i muia cuiva)
oasele = a
bate foarte
tare pe cineva.
A-i rămâne (sau
a-i putrezi) oasele (pe undeva) = a
muri departe de casă, prin locuri străine.
A căpăta (sau a
avea, a dobândi etc.)
un os de ros = a obține (sau a avea) un
avantaj, un
profit. ♦ Os (
1) sau
material cornos prelucrat, întrebuințat la fabricarea unor obiecte, în industrie, în arte decorative etc.
2. Fig. (La pl.) Trup;
ființă, făptură.
3. Fig. Neam, familie, viță. ♢ Expr.
(A fi) din os sfânt (sau
din oase sfinte, din os de domn sau
domnesc) = (a fi) din neam domnesc, din familie domnitoare.
4. Compus:
osul-iepurelui = plantă cu miros
greu, cu flori trandafirii îngrămădite la vârful ramurilor spinoase
(Ononis spinosa). – Lat.
ossum.