îngăimá (îngáim, îngăimát),
vb. –
1. A bîigui, a
bălmăji, a
rosti cu
greutate. –
2. A
zăpăci, a
încurca, a stîrni
confuzie. –
3. A
zăbovi, a
șovăi, a
sta la
îndoială. –
4. A
face de mîntuială, a da
rasol. –
5. (Refl.) A se
zăpăci, a se
tulbura.
Deși formația nu este
clară, pare
evident că este
vorba de o
formație expresivă, ca în
cazul tuturor cuvintelor care
înseamnă „a bîigui”.
Pentru intenția expresivă, cf.
cuvintele semnalate pentru rădăcina glo-, golo-. Explicațiile avansate pînă în
prezent nu satisfac: din
alb.
gëneń (Cihac, II, 718; Philippide, II, 718), din lat. *
ingannāre (Lambrior 373; Philippide,
Principii, 68; cf.
împotrivă Densusianu,
Filologie, 448); din rut.
gaj sau
gal’ima „frînă, pană” (Bogrea,
Dacor., IV, 825); în
legătură cu mag.
galiba „
greutate” (
DAR).
Identitatea semantică este
evidentă cu
îngăla, vb. (a bîigui, a
bălmăji; a da
rasol; a
murdări), care
trebuie să
provină din
aceeași rădăcină expresivă (
pentru ultimul sens, cf.
cîrcăli, feșteli, terfeli).
Totuși, se
consideră în
general că
îngăla provine din lat.
*ingallāre, de la
galla „gîlcă” (Densusianu,
Hlr., 191; Pușcariu 848;
Pascu,
Etimologii, 65; Bogrea,
Dacor., IV, 825), sau din sl.
galŭ „
murdar” (Capidan,
Dacor., IV, 1551;
DAR), prin care nu se
explică decît
unul din
sensurile sale. Der.
îngăimător, adj. (care îngaimă);
îngăimeală, s.f. (
faptul de a îngăima;
confuzie; nehotărîre);
îngăimăci, vb. refl. (Trans., a se
încurca), var. de la
îngălmăci, care este tot de
origine expresivă;
îngălăciune, s.f. (
murdărie);
îngălmăceală, s.f. (
încurcătură,
confuzie).