sgîmbói (-i),
s.m. –
1. Copil,
puști,
mucos. –
2. Penis. – Var.
zgîmboi. Origine îndoielnică,
probabil expresivă,
pornind de la *
zgîmb „
sucit” care
ar putea reprezenta eventual gr. σϰαμβός, σϰιμβός „
sucit”, cf. it.
sghembo „
sucit” (în
contra REW 8027) și lat.
stlembus, strambus. Der. din sl.
gąba „
ciupercă” (Byhan 311; Drăganu,
Dacor., I, 307) nu este
convingătoare.
Semantic se
explică prin
referire la strîmbăturile
copiilor rău crescuți.
Aparțin aceleiași familii:
năsgîmb, s.m. (
copil poznaș;
prostănac), cu pref.
expresiv;
năsărîmb, s.m. (
prost,
tont), pe care Miklosich,
Slaw. Elem., 46 și Cihac, II, 215
îl leagă de sl.
sramŭ „
rușine”,
nesramĭnŭ „
nerușinat”;
scălîmb, adj. (
răsucit), a
fost pus în
legătură cu gr. σϰαληνός
contaminat cu lat.
strambus (Pușcariu,
Conv. lit., XXXIX, 306; Schuchardt,
ZRPh., XXIX, 623; REW 7638; Pușcariu,
Dacor., VIII, 113), cf. it.
scalembro, dar nu
poate fi cuvînt
moștenit,
dacă se are în
vedere l intervocalic. Der.
sgîmboia (var.
sgrîmboia), vb. refl. (a se
holba, a
privi cu
înverșunare), a
cărui der. din sl. *
sŭgąbovati, de la
gąba „
bot” (Byhan 311) nu pare
probabilă;
năsărîmbă (var.
năsărîngă), s.f. (Trans., Olt.,
prostie, tîmpenie,
stupiditate);
scălîmba (var.
scălîmboia), vb. refl. (a
gesticula, a se strîmba, a se urîți);
scălîmbă(ie)tură, s.f. (
schimonositură).