vérgură (-re),
s.f. –
Virgină. – Mr.
virghiră. Lat.
virgo, virgĭnis (Koerting 10209; Densusianu,
Rom., XXXIII, 288; Pușcariu 1860; Tiktin; REW 9364),
dar fonetismul nu este
clar. Pușcariu
propune să se
pornească de la un lat.
*virgŭla și Capidan,
Raporturile, 553,
explică mr. prin
alb.
virgir. Tiktin se gîndește la un
paralelism cu
țărm(uri), care nu pare
posibil,
căci în acest
caz nu s-
ar aplica o
terminație n.
-uri. Înv., este
dubletul lui
virgin, adj. neol., de la
același cuvînt lat. Der.
virginal, adj., din fr.
virginal;
virginitate, s.f., din fr.
virginité.