túfă (-fe),
s.f. –
1. Arbust,
grup de
lăstari. –
2. Mărăciniș,
tufiș de
mure,
hățiș. –
3. Alun. –
4. Plantă (
Quercus pubescens). –
5. Nimic,
absență,
lipsă de. – Mr.
tufă, megl.
tufcă. Lat.
tufa, cf. ngr. τύφη (Pușcariu 1769; Philippide, II, 656; REW 8973), v. germ.
thûfas (Pușcariu,
Lr., 273); cf.
alb.
tufë, ngr. τοῦφα (
ar putea proveni din
rom.),
sard.
tuvu, fr.
touffe. Legătura dintre alb. și
gotic (Jokl,
Festchrift 57 Versamml. dt. Philologen, 1929) este
extrem de
improbabilâ.
Ultimul sens nu este
clar; și
explicația lui Tiktin,
bazată pe gr. τῦφος, cf. it.
tuf(f)o, sp.
tufo, pare
insuficientă.
Poate este o
reducere a lui
tuflă, cf.
tufli. Der.
stuf, s.n. (
trestie,
Phragmites communis;
mănunchi,
smoc,
hățiș,
mărăciniș; încîlcitură,
claie,
păr dezordonat), cu
s- expresiv (după Cihac, II, 378, din sl.
žukŭ „
pipirig”, după Roesler 566, din gr. τύφη; după
Candrea, din
același cuvînt gr.
contaminat cu lat.
stypa);
tufan, s.m. (
plante,
Quercus pubescens, Q.
pedunculata;
trunchi,
par);
(s)tufar, s.m. (
arbust;
mărăciniș);
tufănică (var.
tufănea), s.f. (
crizantemă,
Chrysanthemum indicum; C. sinense);
tufărie, s.f. (
trestiiș;
claie de
păr;
hălăciugă);
tufăriș, s.n. (
pădurice,
desiș);
stufăriș, s.n. (
trestiiș);
(s)tufiș, s.n. (
mărăciniș,
hățiș);
(s)tufos, adj. (
foios,
des; încîlcit);
stufui, vb. (a pune
lese la);
întufoșa, vb. refl. (a
crește ramurile, a se
dezvolta un copas sau un
arbust). – Din
rom. pare să
provină ngr. τοῦφα (Murnu 44; după Meyer,
Neugr. St., IV, 66, din lat.), bg.
tufa (Romanski 130; Capidan,
Raporturile, 213), și
poate alb.
tufë.