tîrg (-guri),
s.n. –
1. Loc întins într-o
localitate unde se vînd
vite,
cereale,
lemne etc.,
obor. –
2. Contract,
afacere încheiată. –
3. Piață,
hală. –
4. Oraș,
orășel. –
5. Tranzacție, vînzare-
cumpărare. –
6. Învoială,
înțelegere,
discuție,
sume date și
primite. Sl.
trŭgŭ (Miklosich,
Slaw. Elem., 49; Cihac, II, 401; Conev 77), cf.
rus.
torg „
obor”,
alb.
treg. Legătura cu un preromanic *
terg (Lozovan,
ZRPh., LXXXIII, 128 și 134) este
posibilă,
dar nu pare
suficient documentată.
Prima organizare administrativă a tîrgurilor este
cea a lui
Alexandru Lăpușneanu, în 1561. Der.
tîrgar, s.m. (înv.,
zaraf,
bancher; Trans.,
cumpărător,
client);
tîrgoveț, s.m. (
orășean,
locuitor al
orașului), din sl.
trŭgovĭcĭ;
tîrgoveață, s.f. (
orășeancă);
tîrgoveți, vb. refl. (a se
face orășean);
tîrgui, vb. (a
cumpăra; refl., a se
tocmi, a
discuta prețul; înv., a
cădea la
învoială), din sl.
trŭgovati;
tîrguială, s.f. (
învoială;
cumpărătură). De
aici și
Tîrgoviște, numele unui
oraș,
vechea capitală a Munteniei, cf. bg.
tèrgovište, și
expresia gură de Tîrgoviște „
gură-
rea”, pe care Weigand,
Jb., XVI, 76, o
interpretează greșit pornind de la
înțelesul Tîrgoviște „tîrg în
general”, cf. Tiktin; e
sigur că acest cuvînt se
folosea înainte ca
nume comun,
dar la
fel de
clar este că
expresia se
datorează reputației de care se
bucurau femeile din
orașul cu
același nume.