străín (-nă),
adj. –
1. Venetic, din altă
parte. –
2. Necunoscut. –
3. Care nu este
familiar. –
4. Al
altuia,
diferit. – Var. înv.
strein, stri(i)n și der. Lat.
extraneus (Miklosich,
Cons., I, 58; Cihac, I, 264; Koerting 3526). Acest
etimon admis de
filologia mai
veche a
fost respins de
moderni, din
cauza dificultății fonetice:
rezultatul normal pare că
ar trebui să fie *
strîi. Totuși este
evident că acest cuvînt a
suferit o
alterare încă din lat., cf.
rezultatele aberante din it.
straino (Rohlfs,
Ital., 464), tosc., umbr.
straino, calabr.
strainu „
fără stăpîn”.
Deși nu
știm să
explicăm mecanismul acestei modificări, se
poate admite o
metateză a lui
i (
extraneus ›
*extrainu), ca în
rubeus ›
roib, habeat ›
aibă etc. În
fine,
probă irefutabilă că
avem de a
face cu un
element moștenit este
prezența der.
astrina „a
înstrăina” cu
forma rotacizată astriirat în
sec. XVI (cf.
DAR). Este
necesar, prin
urmare, să
pornim de la o
fază intermediară a lat.
extraneus;
dar cele care s-au
arătat pînă acum nu
par sigure (lat.
exterraneus, Crețu 371; lat.
*exterrinus, Densusianu,
Rom., XXXIII, 286 și
R. critică, V, 134; lat. *
extralienus, Pușcariu,
Dacor., VIII, 105).
Oricum, der. din sl.
straninŭ „
pelegrin” (Weigand,
Jb., III, 214; Pușcariu 1651; Procopovici,
Dacor, IV, 1157; REW 3098) sau sl.
stranŭ „
regiune” (Skok,
Arch. Rom., VIII, 159) pare și mai
dificil și nu se
potrivește cu alte
împrumuturi, cf.
strană. Der.
(în)străina (var. înv.
astrina), vb. (a
trimite în
străinătate, a despămînteni; a
aliena; a
întoarce simpatia în
ostilitate);
înstrăinător, adj. (care
înstrăinează);
străinătate, s.f. (
țară care nu este
patria);
înstrăinătate, s.f. (înv.,
exil,
surghiun);
străinește, adv. (ca
străinii);
străinism, s.n. (
xenofilie; cuvînt străin).