stînă (-ne),
s.f. –
Așezare păstorească de
vară. – Mr.
stînă, stane. Sl.
stana, „
oprire”, de la
stati, staną „a
sta”, cf. sb., cr.
stan „
colibă de
păstor”,
stanar „păstor”, rus.
stan „
stație” (Lambrior 103; Cihac, II, 361; Densusianu,
Hlr., 282; Tiktin; Weigand,
Jb., XVI, 228; Rosetti,
GS, V, 158; Conev 60; Sandfeld 95).
Cuvintele sl.,
perfect explicabile prin
procedeele sl., nu
pot proveni din
rom.; și este
greu de
crezut că întîlnirea
lor cu
rom. este întîmplătoare.
Totuși, s-a
accentuat dificultatea trecerii lui
an ›
în, care se
petrece numai în
elementele moștenite din lat. și care nu
apare la
elementele sl., în
afară de
jupîn, stăpîn, smîntînă și
stîncă, toate
cuvinte considerate de
origine incertă (cf. Pușcariu,
Dacor., III, 278-94 și
numerele noastre 4653 și 8133). S-a
încercat depășirea dificultății, presupunînd
împrumutul din sl. la o dată mai
veche (Lambrior; Densusianu), sau o
asimilare care pare
ciudată, cu
-în, din
romîn, bătrîn și alte
elemente lat. (Skok,
Arvih za Arbanašku Starinu, II, 339;
ar fi
trebuit să
existe și în
țăran). În
realitate ideea că
în ‹
an există numai în
elemente lat. este
falsă, cf. tc.
kantar ›
cîntar, mgr. φράγγος ›
frînc;
astfel că
evoluția arătată nu este
pur și
simplu o
imposibilitate, ci o
circumstanță a
cărei explicație ne
scapă. Alte
explicații sînt mai ipotetice: din
dacicul *stana (Hasdeu,
Col. lui Traian, 1874, p. 105; cf.
Pascu, I, 191; Philippide, II, 15; Pușcariu,
Lr., 176); din indoeurop. *
sthana, prin
intermediul persanului stana „
ședere” (Densusianu,
GS, I, 238; Pușcariu,
Dacor., III, 382;
Cancel,
Despre Romîn, 77-9),
deși un
astfel de
împrumut nu pare
posibil istoricește; dintr-un lat.
*saeptana (Giuglea,
Dacor., II, 360; cf. REW 7497). Der.
stînaș, s.m. (
păstor care are o stînă). Din
rom. pare să
provină mag.
esztena și
săs.
stinê; în
schimb, ngr. στάνη și
alb.
stan, care au
fost prezentate uneori drept împrumuturi din
rom.,
trebuie să
vină din sl.