spúză (-ze),
s.f. –
1. Cenușă fierbinte. –
2. Gîlmă,
umflătură,
erupție. –
3. Mulțime,
droaie,
infinitate. – Mr., megl.
spuză, megl.
spruză. Origine incertă. Der. din lat.
spodium ‹ gr. σπόδιον,
aproape general acceptată (Philippide,
Principii, 66; Philippide, II, 655; I, 160; REW 8166; Capidan,
Raporturile, 549; Tiktin),
prezintă dificultăți fonetice.
Trecerea lui
o ›
u a
fost explicată insuficient, prin
influența lui
prună (Romansky,
Jb., XVI, 129) sau printr-o
formă ionică σπούδιον (Diculescu,
Elementele, 420 și 427).
Legătura cu
alb.
špuzë este
evidentă;
dar s rom. nu
poate proveni din
š alb., în
vreme ce
contrariul ar fi
posibil.
Graur,
BL, V, 114,
combate etimonul lat.,
bazat pe megl.
spruză;
dar nu e
sigur că
r este
primitiv.
Sensul 3, pe care Tiktin
îl găsea obscur sematic, se
explică pornind de la al
doilea,
sens ignorat de Tiktin și
alături de el
majoritatea dicționarelor,
deși este
curent în Munt., și în
ciuda der. Der.
spuzi, vb. refl. (a avea o
erupție, a se
umple de
bubulițe);
spuzeală, s.f. (
erupție;
mulțime,
cantitate infinită);
spuzime, s.f. (înv.,
mulțime). Din
rom.
provin bg. și rut.
spuza (Miklosich,
Wander., 19;
Candrea,
Elemente, 409; Romansky 129; Capidan,
Raporturile, 212).