PUTEÁ, pot, vb. II. Tranz.
1. A fi în stare, a avea puterea, a se simți capabil de a înfăptui un lucru. ♢
Loc. adv.
Cum poate (sau
pot, poți etc.) = pe măsura posibilităților. ♢
Expr.
Cât (sau
ce) îi poate (cuiva)
capul (sau
pielea, cojocul,
etc.) = cât (sau ce) este în stare să facă cineva, ce posibilități, câtă rezistență are cineva.
A nu mai putea (de...) =
a) a fi copleșit de un sentiment sau de o senzație puternică;
b) (fam.) a nu-i păsa, a nu se sinchisi de ceva sau de cineva.
2. A avea posibilitatea,
mijloacele, condițiile necesare sau ocazia de a înfăptui, de a face ceva, a-i fi ceva cu putință.
3. A exista posibilitatea sau probabilitatea, a fi posibil, a fi cu putință ca un lucru să se întâmple. ♢
Expr.
Ce (sau
când, unde) poate să fie? = ce (sau când, unde) să fie? ♢
Refl. impers.
Cum se poate să nu învețe? (Loc. adv.)
De nu se mai poate (sau
cât se poate, cum nu se poate mai mult) = foarte, din cale-afară. (Expr.)
Se prea poate = e (foarte)
posibil. ♦ (La prez. ind. pers. 3 sg., cu valoare adverbială) E posibil, e cu putință. ♢
Loc. adv.
Peste poate = cu neputință,
imposibil.
Fără doar și poate = neîndoielnic,
sigur,
precis.
4. A avea voia, dreptul de a face ceva. ♦
Refl. impers. A fi permis sau îngăduit.
Se poate intra? 5. A avea motive, a avea justificare, a fi îndreptățit să facă, să spună, să creadă ceva.
6. A fi indicat,
nimerit,
potrivit, a fi bine să..., a fi cazul să, ..; a se cuveni, a se cădea. [Prez. ind. și: (pop.)
poci] –
Lat.
potere (=
posse).
