definiția portii definiție dex

a avea poartă-n casă

expr. (intl. – la jocul de table) a fi inatacabil

POÁRTĂ,

porți, s.f. 1. Deschidere amenajată într-un zid, într-un gard etc. în care s-au prins cu balamale tăblii de lemn, de fier etc. pentru a permite accesul din interior în exterior și invers; deschizătura împreună cu tăblița, cu balamalele etc.; tăblia care închide deschizătura. ♢ Loc. adv. Poartă-n poartă cu cineva = față în față, vizavi, peste drum. ♢ Expr. A bate la toate porțile (sau la porțile cuiva) = a se adresa tuturor, solicitând sprijin, ajutor într-o împrejurare grea. Poartă de scăpare = mijloc de a ieși dintr-o situație dificilă. A sta (sau a rămâne, a se uita) ca vițelul la poarta nouă = a sta (sau a rămâne, a se uita) uimit, nedumerit, dezorientat (în fața unei situații noi și neașteptate, căreia nu-i poți face față). ♦ Intrare într-o cetate sau într-un oraș. ♦ Regiune periferică din jurul unui oraș, al unui ținut, al unei țări; margine, hotar. ♦ Fig. Cale de acces; posibilitate de a realiza ceva, mijloc. 2. Ușă la intrarea principală a unei clădiri; p. ext. casă, gospodărie. ♢ Expr. Din poartă în poartă = din casă în casă, dintr-un loc într-altul. 3. Arcul pe care îl formează o conductă de aer comprimat traversând galeria unei mine. 4. Cadru format din două bare verticale unite la capătul de sus printr-o bară orizontală (de care se prinde o plasă), instalat pe terenurile de sport, în care se urmărește introducerea mingii sau a pucului la unele jocuri sportive (fotbal, handbal, hochei etc.). 5. Vale îngustă prin care o apă își deschide trecerea între două șiruri de munți; pas, trecătoare, defileu. ♦ Loc îngust între pereții de stâncă ai vârfurilor de munte, prin care se trece pe alt versant. 6. (Înv.; în epoca suzeranității turcești asupra țărilor române) Reședința, curtea sultanului sau a unui pașă; p. ext. Imperiul Otoman. – Lat. porta.

POÁRTĂ

s. I. 1. prag, ușă, (Dobr.) tocat. (A ieșit în ~.) 2. (SPORT) (livr.) but. (Apără ~ echipei de fotbal.) II. (IST.) 1. (n. pr.) v. Imperiul otoman. 2. lude.

poártă

(constr., geogr., sport) s. f., g.-d. art. pórții; pl. porți

Poártă

(reședința sultanului) s. pr. f.

POÁRT//Ă porți

f. 1) Deschizătură într-un gard sau zid care face posibilă intrarea într-un spațiu împrejmuit și ieșirea din el. 2) Panou mobil (simplu sau dublu) care închide această deschizătură. ♢ Din ~ în ~ din casă în casă; la fiecare casă. ~-n ~ peste drum; vizavi. A se uita (sau a sta, a rămâne) ca vițelul la ~ nouă a rămâne dezorientat, uluit în fața unei situații neașteptate. A bate la toate porțile a se adresa tuturor după ajutor. 3) Loc de intrare (special amenajat) într-un oraș sau într-o cetate. 4) Cadru cuprins între două bare verticale unite în partea de sus printr-o orizontală și închis printr-o plasă, în care se trimite mingea sau pucul la unele jocuri sportive. 5) înv. Curtea sultanului turcesc. ♢ ~a Otomană Imperiul Otoman. 6) Vale îngustă între două șiruri de munți (prin care trece o apă curgătoare). [G.-D. porții] /<lat. porta

poártă¹

, pórți, cal mătăhălos și urât.

poártă²

, pórți, s.f. (reg.) mal, țărm.

poártă (pórți),

s.f. – 1. Deschizătură și loc de trecere într-un loc împrejmuit. – 2. Imperiul otoman. – Mr., megl. poartă, istr. poartę. Lat. porta (Pușcariu 1347; Candrea-Dens., 1421; REW 6671), cf. it., prov., cat., port. porta, fr. porte, sp. puerta. – Der. portar (mr. purtar), s.m. (paznic; Munt., șambelan, boier însărcinat cu protocolul, cel care introduce trimișii Porții; Mold., comandantul cetății Suceava, capitala țării, șeful armatei), ar putea reprezenta direct lat. portārius (Pușcariu 1358; REW 6673); portăreasă, s.f. (femeie care păzește poarta); portărel, s.m. (înv., slujbaș domnesc subordonat marelui portar; executor judecătoresc); portărie, s.f. (meseria de portar). – Der. neol. portic, s.n., din fr. portique; portieră, s.f., din fr. portière; portal, s.n., din fr. portail.

PÓRȚIE,

porții, s.f. 1. Cantitate determinată dintr-un material, dintr-o substanță, dintr-un aliment, destinată a fi utilizată dintr-o dată sau într-un anumit interval de timp. 2. (Mai ales în forma porțiune) Parte dintr-un tot (divizat); bucată, fragment. [Var.: porțiúne s.f.] – Din fr. portion.

PÓRȚIE

s. rație, (înv. și reg.) obricariță, (înv.) mertic, oboroc, tain. (~ de mâncare.)

PÓRȚIE

s. v. bir, dare, doză, impozit.

pórție

(cantitate dintr-un aliment) s. f. (sil. -ți-e), art. pórția (sil. -ți-a), g.-d. art. pórției; pl. pórții, art. pórțiile (sil. -ți-i-)

PÓRȚI//E ~i

f. 1) Parte dintr-un tot care revine cuiva. ~ de pământ. 2) Bucată dintr-un material sau dintr-o substanță luată pentru întrebuințare (într-un anumit interval de timp). ~ de medicamente. 3) Cantitate de alimente care revin unei ființe, într-un timp determinat, pentru a-și menține existența; rație. [G.-D. porției; Sil. -ți-e] /<fr. portion

pórție (pórții),

s.f. – Rație, cotă, cotă-parte. – Var. porțiune. Fr. portion, it. porzione. Este dubletul lui porție, s.f. (Trans., Olt., impozit, contribuție); der. porțieș, s.m. (Maram., birnic).

PÓRȚIE

s.f. 1. Cantitate determinată dintr-o mâncare, dintr-un material etc. 2. V. porțiune. [Gen. -iei. / cf. fr. portion, lat. portio].

PÓRȚIE/PORȚIUNE

s. f. 1. cantitate determinată, dintr-un aliment, material etc. 2. parte dintr-un tot; fracțiune, fragment, tronson. (< fr. portion, lat. portio, germ. Portion)

Sublíma Poártă

s. pr. f. (sil. -bli-)