plái (pláiuri),
s.n. –
1. Platou,
podiș,
parte mai
înaltă a unui
teritoriu. –
2. Regiune,
ținut. –
3. Diviziune administrativă, subprefectă. –
4. (Bucov.)
Drum de
munte,
potecă. – Mr.
plai. Gr. πλάγιον,
probabil printr-un lat. *
plagium, cf. lat.
plagia „
țărm” și „cîmpie”, cu
sensurile din
rom. și
alb. (
Candrea-
Dens., 1400; REW 6564;
Pascu, I, 144;
Pascu,
Suf., 406; Philippide, II, 729; Diculescu,
Elementele, 490;
Graur,
BL, VI, 108; cf. S. Pop,
Geopolitica și geoistoria, II, 54-61). Der. din sl.
planina „
munte” (Cihac, II, 260), sl.
planŭ „
șes” (Tiktin) este
dificil din
punct de
vedere fonetic; cf. sb., cr.
plaj „
coastă muntoasă”, pe care Vasmer,
Gr., 118
îl consideră de
origine dubioasă, și care nu se
explică bine nici prin gr., nici prin it., este
probabil un
împrumut din
alb.
plaië, care la rîndul lui,
ar putea proveni din mr. – Der.
plăieș (var.
plăiaș), s.m. (
muntean;
grănicer,
străjer la
munte);
splai, s.n. (
esplanadă,
drum pe
malul unui rîu),
probabil forțat ca fr.
esplanade sau it.
spiaggia „
mal”
față de
piaggia „
coastă, povîrniș” (după
Graur,
BL, IV, 108, din ngr. σ(τό)πλαï, a
cărui abreviere pare mai
puțin comună). Din
rom.
provin rut.
plaj (Miklosich,
Wander., 18;
Candrea,
Elemente, 403),
săs.
plâj și
probabil alb., sb., ca și mag.
palajas „
milițian” (Edelspacher 21).