pișcá (píșc, pișcát),
vb. –
1. A
ciupi, a
înțepa. –
2. A
rupe din ceva cîte
puțin. –
3. A mînca
puțin, a
ciuguli. –
4. A
mușca, a
răni. –
5. A
șterpeli, a
fura. – Mr.
chișcu, chișcare, megl.
pișc(ari). Origine îndoielnică.
Probabil de la o
rădăcină expresivă pičc- (Pușcariu 1304; REW 6535; cf. Corominas, III, 724), lat. *
piccicare (
Candrea,
Rom., XXXI, 314; Philippide, II, 651;
Pascu, I, 63; Tiktin), cf.
alb.
pitškoń, it.
pizzicare, sp.
pellizcar. E
posibil să fi
intervenit o
apropiere cu
pisc „
cioc”,
dar acest cuvînt nu
ajunge pentru a
explica vb. – Der.
pișcura, vb. (
Banat, a pișca);
pișcănfloare, s.m. (
grangur, Oriolus
galbula),
literal „
ciupește florile”;
pișcat, adj. (
cherchelit);
pișcător, adj. (
înțepător; furăcios);
pișcătură, s.f. (
ciupitură,
înțepătură;
mușcătură;
urmă lăsată acolo unde
lipsește o
parte dintr-un
obiect).
Piț, s.m. (
pitulice), pare să
aparțină aceleiași familii; der.
pițiga, vb. (Trans., a pișca);
pițigăia, vb. (a
vorbi cu
voce subțire,
ascuțit),
probabil prin
forma care se dă
buzelor;
pițingău, s.m. (
insectă, Calopterys splendens;
filfizon,
lichea,
secătură);
pițigoi (var.
chițigoi, Trans.,
pițiguș,
Banat pițiganie), s.m. (
țiglău,
Parus; Arg.,
lacăt);
pițigoaică (var.
chițigoaică), s.f. (
femela pițigoiului);
pițărău (var. Trans.
pizărău), s.m. (Olt., Trans.,
colindător;
colac pentru colindători;
băț de
colindător). Leăgtura lui
pițigoi cu
pičc- este
evidentă și se
explică bine prin
sunetul cîntecului său (
pițigăiat) sau mai
probabil plecînd de la
sensul de „
cioc”, cu suf.
augmentativ -
oi, cf.
cors.
pizzigone, sard.
pizzugrossu (Bogrea,
Dacor., IV, 842).
Relația cu
piciu „
mic” (Tiktin) sau cu
ideea de a
ciuguli (Scriban) pare
îndoielnică. E
neîndoielnic înrudit cu
pisc „
cioc”, cf.
pițigaie, s.f. (
fluier)
față de
piscoaie, pițigoi față de
piscoi. Piță, s.f. (
Banat,
carne), cuvînt
rar,
identificat cu un lat. *
pettia (Pușcariu 1326; REW 6450; Philippide, II, 651; Zauner,
Rom. Forsch., XIV, 354; Wagner, 112), este
probabil același cuvînt ca
piț și pare să
însemne „
bucățică de
carne”. De
aici pițur(i)că, s.m. (stîrpitură,
poreclă care se dă de
obicei în Munt.,
copiilor și
flăcăiandrilor), cf. ngr. πιτσουρίϰος. În sfîrșit,
pănțăruș (var.
panțăruș, pancearuș, parantuș), s.m. (
pasăre,
Troglodytes parvulus)
aparține familiei expresive a lui
pițigoi, pițărău și
apare neîndoielnic în
loc de *
pi(n)țăruș (după Tiktin, din sb.
caric „
pitulice”); cf.
panțură (var.
panchiță), s.f. (
prostituată), pe care Cihac, II, 242 o
punea în
legătură fără a fi
necesar cu
ceh.
pančava.