nóră (nuróri),
s.f. –
Soția fiului. – Var. (înv.)
nor. Mr.
nor(ă), megl.
noră. Lat.
nǒrus,
formă populară a lui
nŭrus (Densusianu,
Hlr., 78; Pușcariu 1190;
Candrea-
Dens., 1244; REW 6000), cf. it.
nuora, prov.
noro, v. fr.
nuere (saintong.
nore), sp.
nuera,
port.
nora. Var.
supraviețuiește în
legături sintactice:
noru-mea,
noru-sa; pl.
indică un
paralelism cu
soră. Pentru absența diftongării, cf. Rosetti, I, 60. E cuvînt de
uz general (ALR, I, 260).