mînjí (mânjésc, mânjít),
vb. – A mîzgăli, a
unge, a
murdări, a
păta.
Origine îndoielnică. Se
consideră der. din sl.
mažati, mazǫ „a
unge” (Miklosich,
Lexicon, 359; Cihac, II, 185; Miklosich,
Slaw. Elem., 29; Tiktin; Conev 96), cf. sl.
maža „
unsoare”,
rus.
mažatĭ, mažnutĭ „a
unge, cu
grăsimi”;
dar fonetismul e
greu de
explicat (cf. der. sl.
pomažiti ›
pomăzui).
Poate ar trebui să se
pornească de la
mîzgă,
cum a
sugerat Tiktin, prin
intermediul unui der.
verbal *
mîzgi. – Der.
mînjală, s.f. (
unsoare,
zugrăveală; var
amestecat cu pămînt;
clei;
apretare, un
anumit clei de
apretat cînepa);
mînzală, s.f. (Mold.,
scrobeală), unde
apare mai
clar legătura cu sl.;
mînjoală, s.f. (Trans.,
unsoare,
grăsime);
mînjălău (var.
mînzălău), s.m. (Mold.,
băiat de
spălătoreasă),
încrucișare între mînji „a
săpuni” cu „
măngălău”;
mînzăli, vb. (a se mînji);
mînzăleală (var.
mînzălitură, mînjitură), s.f. (
pată,
murdărie,
grăsime);
pămînzalcă, s.f. (Munt.,
scrobeală pentru firele de
bumbac; Munt.,
curea care
leagă fuiorul de
furcă), în
loc de *
pomînzalcă;
tămînji, vb. (Mold., a mînji), cu pref.
tă- puțin clar, cf.
tămînda;
tămînjer, s.n. (
băț),
poate prin
încrucișare cu
tău(n)jer, cf.
mînjălău. – Cf.
mîsgăli.