lucrá (lucréz, lucrát), vb. –
1. A produce, a elabora, a face. –
2. A munci, a opera. –
3. A broda, a coase. –
4. (Cu complement direct personal). A purta intrigi contra cuiva, a mistifica. – Mr.
lucredzu, megl.,
istr.
lucrez. Lat.
lŭcrāre „a cîștiga” (Pușcariu 951; REW 5145;
Pușcariu,
Lr., 243), cf. prov., sp.
lograr. Evoluția semantică de la
a cîștiga la „a munci” este normală și comună tuturor idiomurilor, cf. fr.
travailler „a lucra” și „a produce avere”, în expresii ca
l’argent qui ne travaille pas; cf. și lat. med.
lucrari „a (pre)
lucra”. Der. din lat.
lūcubrāre (Densusianu,
Bulg. Soc. fil., II, 17;
Candrea-Dens.,
1013;
Densusianu,
GS, II, 19) nu pare posibilă. Der.
lucru, s.n. (muncă,
treabă;
activitate,
acțiune;
obiect, afacere), probabil din lat.
lŭcrum (Pușcariu 990; REW 5146), cf. mr.,
megl.,
istr.
lucru;
lucrăreț, adj. (înv.,
muncitor, activ);
lucrare, s.f. (lucru, operă);
lucrător, adj. (muncitor, laborios);
lucrător, s.m. (muncitor);
lucrătoare, s.f. (Banat, atelier);
lucrătură, s.f. (fel, mod de a munci;
intrigă, mistificare);
lucroi, adj. (înv., muncitor);
prelucra, vb. (a retopi, a recompune; a pregăti);
conlucra, vb., format după lat.
collaborare;
conlucrător, s.m. (colaborator). –
Der. neol.
lucrativ, adj., din fr.
lucratif. – Din rom. provine alb.
lukrë „oaie” (Philippide, II, 646), pentru al cărui semantism, cf. sp.
ganado.
