întîi
num. –
1. Primul, care
ocupă primul loc. –
2. (Adj.)
Primul, cel mai
important,
primordial. –
3. (Adv.) În
primul rînd. –
4. (Adv.) La
început. – Var. înv.
întîniu. – Mr.
ntińu.
Origine obscură.
Prima parte a cuvîntului pare a fi lat.
ante. În
general se
admite un
etimon de
tipul *
antaneus,
metateză de la
anteanus, și
propeanus (Mussafia,
Vokalismus, 141; Densusianu,
Rom., XXX, 113; Pușcariu,
Dacor., IV, 1570;
Candrea-
Dens., 885;
Graur,
BL, V, 67; Rosetti, I, 168); însă
compunerea lat. pare
incertă, cf. REW 493. Este mai
curînd vorba de un der.
vulgar de la
antevenire,
înlocuit de
anteveniens, de
tipul *
antevenium ›
întîniu, ca în
textele din
sec. XVI și
astăzi în
Banat. Der. de la
ante iniens (Skok,
Rom., L, 517) pare mai
puțin probabilă.
Întîi se
folosește invariabil ca adv.; ca pron. și adj., se
folosesc formele art.
întîiul, f.
întîia; în
aceste cazuri,
forma fără art.,
citată de
DAR (
clasa întîi) este
greșită și se
datorează unei
confuzii cu adv. Der.
dintîi, adv. (de
dinainte, mai întîi);
cel dintîi, num. (
primul);
întîiași, adj. (
prima),
rar, se
folosește numai în comp. cu
dată,
format pe
baza lui
aceeași;
întîietate, s.f. (
prioritate,
anterioritate,
precedență);
întîietor, adj. (înv.,
precedent,
preeminent).