definiția frunti definiție dex

alivanti pour toujours și să mă pupi în cur! / în frunte!

expr. (glum. vulg.) la revedere!

cu moț în frunte

expr. (iron.) grozav, nemaipomenit; superior.

FRÚNTE,

frunți, s.f. 1. (La oameni) Partea superioară a feței, formată din osul frontal, cuprinsă între sprâncene și păr și mărginită lateral de tâmple; (la animale) partea dinainte a capului, imediat deasupra ochilor. 2. Cap; față, chip. 3. Fig. (Adesea articulat) Tot ce e mai bun, mai ales, mai de seamă, ceea ce e de calitate superioară; persoană care se distinge, care se relevă primul (dintre alții). ♢ Loc. adv. În frunte sau (loc. prep.) în fruntea cuiva (sau a ceva) = în față, înainte (față de cineva sau de ceva); fig. în locul întâi, de cinste, de conducere. ♦ Lichid obținut la începutul unei distilări fracționate. – Lat. frons, -ntis.

FRÚNTE

s. 1. cap. 2. cap. (În ~ bucatelor.)

FRÚNTE

s. v. cap, elită.

frúnte

s. f., g.-d. art. frúnții; pl. frúnți

FRÚN//TE ~ți

f. 1) Partea din față a capului situată deasupra ochilor. 2) fig. mai ales art. Partea mai de valoare, mai de calitate; cremă. ♢ De ~ de vază; important. [G.-D. frunții] /<lat. frons, ~ntis

frúnte (frúnți),

s.f. – 1. Partea superioară a feței. – 2. Partea superioară, cap. – 3. Parte anterioară. – 4. Parte eminentă, cremă, elită. – Mr. frămte, frînte, megl. frînte, frunti, istr. frunte. Lat. frons, frontem (Pușcariu 658; Candrea-Dens., 657; REW 3533; DAR), cf. it., port. fronte, prov., cat. front, sp. frente; cf. și dubletul front. Der. fruntar, s.n. (scîndură care acoperă roata morii de grîu; legătură pentru frunte; curea peste fruntea calului; Trans., iconostas), cu suf. -ar (după Candrea-Dens., 658, direct din lat. *frontārium; după Pascu, Beiträge, 16, REW 3534 și DAR, din lat. frontāle); fruntarie, s.f. (înv., frontieră), cuvînt artificial, copiat după fr. frontière; fruntaș, s.m. (persoană importantă; caporal); fruntășie, s.f. (faptul de a fi fruntaș); fruntășime, s.f. (adunare de fruntași); frunțiș, adv. (direct; public); fruntos, adj. (cu fruntea mare); înfrunta, vb. (a arunca în față; a dojeni; a face un afront, a sfida), menționat din sec. XVII, der. cu pref. în- (după Candrea-Dens., 661, și DAR, direct din lat. *infrontāre, ipoteză puțin probabilă); înfrunt, s.n. (înv., afront), creație artificială de Negruzzi, pe baza fr. *affront; înfruntăciune, s.f. (înv., dojenire); înfruntător, adj. (violent, aspru); înfrunți, vb. (a începe, a tăia prima bucată); înfrunțeală, s.f. (acțiunea de a tăia prima bucată); sfruntat, adj. (obraznic, îndrăzneț, insolent), pe baza fr. effronté. – Din rom. provine rut. fruntaš „stăpîn” (Candrea, Elemente, 402). Cf. front, fruncea.

frunte înaltă

expr. (iron.) chelie.

MOALELE-FRÚNȚII

s. v. tâmplă.