CUVẤNT,
cuvinte, s.n.
1. Unitate de bază a vocabularului, care reprezintă asocierea unui sens (sau a unui complex de sensuri) și a unui complex sonor;
vorbă. ♢
Cuvânt simplu = cuvânt care conține un singur morfem radical.
Cuvânt primitiv = cuvânt care servește ca element de bază pentru formarea altor cuvinte.
Cuvânt compus = cuvânt format prin compunere.
Cuvânt derivat = cuvânt format prin derivare.
Cuvânt-matcă = cuvânt care se află în fruntea unui articol de dicționar, sub care se grupează și se glosează toate variantele și expresiile, uneori și derivatele și compusele. ♢ (Lingv.; în compusul)
Cuvânt-titlu = cuvântul definit în articolul de dicționar respectiv. ♢
Expr.
A nu găsi (sau
a nu avea)
cuvinte = a nu fi în stare (sub impulsul unor stări afective puternice) să exprimi ceea ce gândești.
Cu alte cuvinte =
a) exprimând același lucru altfel;
b) deci, prin urmare,
așadar.
Într-un (sau
cu un)
cuvânt = pe scurt, în concluzie,
deci,
așadar.
În puține cuvinte = pe scurt, în rezumat.
Cuvânt cu (sau
de)
cuvânt = fără nici o modificare,
exact,
fidel.
Dintr-un cuvânt = imediat,
numaidecât. ♦
Joc de cuvinte = glumă bazată pe asemănarea cuvintelor,
calambur.
Cuvinte încrucișate = joc distractiv-educativ în care trebuie găsite, pe baza unor indicații date, o serie de cuvinte astfel aranjate într-o figură geometrică împărțită în pătrățele, încât cuvintele citite orizontal să aibă o literă comună cu cele citite vertical.
2. Gând, idee exprimată prin vorbe;
spusă. ♢
Cuvânt greu = vorbă hotărâtoare; (la pl.) vorbe de dojană, de ocară.
Cuvânt introductiv sau
cuvânt înainte = prefață,
introducere (la o lucrare).
Purtător de cuvânt = persoană autorizată să exprime în mod public păreri care arată punctul de vedere al forului pe care îl reprezintă. ♢
Expr.
A pune un cuvânt (
bun) = a interveni (favorabil) pentru cineva.
În (
toată)
puterea cuvântului = în înțelesul adevărat, pe deplin, cu desăvârșire.
A tăia (sau
a curma)
cuiva cuvântul = a întrerupe pe cineva din vorbă. (Reg.)
A începe cuvânt = a începe vorba, a spune. ♦ Subiect de vorbă, de povestire,
istorisire.
3. Cuvântare,
discurs,
conferință. ♢
Expr.
A cere (sau
a da,
a avea)
cuvântul (într-o sedință, într-o adunare) = a cere (sau a da cuiva etc.) dreptul de a vorbi.
A lua cuvântul = a vorbi (într-o adunare).
A-i lua cuiva cuvântul = a interzice cuiva să-și mai continue afirmațiile (într-o adunare).
4. Învățătură,
îndrumare, sfat:
p. ext. dispoziție,
ordin. ♢
Expr.
A înțelege (sau
a ști)
de cuvânt = a asculta de spusele, de sfaturile cuiva.
Cuvânt de ordine = dispoziție dată de un superior.
5. Promisiune, făgăduială: angajament. ♢
Expr.
Om de cuvânt = om care își ține făgăduielile.
Cuvânt de onoare (sau
de cinste,
de om) = promisiune sau asigurare care angajează cinstea cuiva.
A(
-și)
da cuvântul (
de onoare) = a se angaja în mod hotărât că va face cu orice preț ceva. (
A crede)
pe cuvânt = (a crede) fără a mai controla exactitatea spuselor.
A-și ține cuvântul sau
a se ține de cuvânt = a-și îndeplini o promisiune făcută.
6. Părere, opinie exprimată: punct de vedere. ♦
Libertate, drept de a revendica ceva.
7. (Mai ales la pl.)
Discuție,
ceartă,
ciorovăială. ♢
Expr.
Schimb de cuvinte = discuție aprinsă,
ceartă,
sfadă. (Reg.)
Nu-i cuvânt = e indiscutabil.
8. Motiv,
rațiune,
cauză. ♢
Expr.
Cu drept cuvânt = pe bună dreptate, la drept vorbind.
9. (Înv.)
Știre,
veste, informație: zvon.
10. (Înv.)
Înțelegere,
pact,
acord,
convenție.
11. (Rar) Facultatea de a vorbi;
voce,
grai.
12. (În sintagmele)
Cuvânt-cheie =
a) termen folosit pentru a marca o diviziune într-un catalog (de bibliotecă);
b) termen al unei unități frazeologice pe care cade accentul semantic.
Cuvânt-vedetă = termen ales din titlul unei lucrări sau al unei publicații, care foloseste la orânduirea alfabetică a lucrării în catalogul general sau în catalogul pe materii.
13. (Inform.) Format standard în care se înscriu datele și instrucțiunile la (mini)
calculatoare. –
Lat.
conventus „adunare,
întrunire”,
conventum „înțelegere”.
