definiția coturi definiție dex

CÓT,

(I 1) coate și (I 2, 3, 4) coturi, s.n., (II) coți, s.m. I. S.n. 1. (Anat.; la om) Partea exterioară a articulației dintre humerus și cubitus, care unește brațul cu antebrațul. ♢ Loc. adv. Cot la cot = alături; împreună. ♢ Expr. A da din coate = a) a-și face loc împingând pe alții; b) a lupta (fără scrupule) pentru a ieși dintr-o încurcătură, pentru a obține o situație. A lega cot la cot = a lega (pe cineva) cu mâinile la spate (alături de altul). A-și da coate (sau cu cotul) = a-și face semne (cu cotul); a coti (2). A băga mâinile până-n (sau până la) coate = a fura mult și fără jenă. (Fam.) A-i arăta (sau a-i întoarce) cuiva cotul = a refuza pe cineva în mod batjocoritor; a nu lua în seamă, a trata cu indiferență. Mă doare-n cot! = puțin îmi pasă! ♦ Compus: coate-goale s.m. invar. = (depr.) om sărac. ♦ Parte a mânecii care acoperă cotul (I 1). ♦ (La cal) Parte ieșită în afara articulației de la mijlocul picioarelor de dinapoi. 2. Loc. porțiune unde un drum, o vale etc. își schimbă brusc direcția; cotitură, întorsătură. ♦ Meandră (a unei ape curgătoare). 3. Tub curbat în forma unui arc de cerc, folosit pentru a face legătura între două conducte cu direcții diferite. 4. (Reg.) Colț, unghi, ungher. II. S.m. Veche unitate de măsură pentru lungimi egală cu 0,664 metri (în Muntenia) sau cu 0,637 metri (în Moldova), care reprezenta distanța de la cot (I 1) până la încheietura palmei; p. ext. măsură considerată, subiectiv, mare sau mică, după împrejurări. ♢ Expr. A scoate (sau a-i ieși cuiva) limba de-un cot, se zice când cineva face un efort (fizic) peste măsură de mare. ♦ Bucată de material textil măsurată cu această unitate de măsură. ♦ (Reg.) Vergea de lemn sau de metal pentru măsurarea lungimii. – Lat. cubitus.

COT

s. I. 1. v. cotitură. 2. v. meandru. II. (prin Transilv.) șing. (Un ~ de pânză.)

COT

s. v. colț, colțar, cotlon, dreptar, echer, ungher, unghi.

cot

(geogr., tehn.) s. n., pl. cóturi

cot

(unitate de măsură) s. m., pl. coți

cot

(anat.) s. n., pl. coáte

COT² ~uri

n. 1) (la drumuri, ape curgătoare etc.) Loc unde se face o schimbare de direcție; cotitură. ~ul gârlei. ♢ A vorbi fără ~uri a spune fără ocolișuri. A ști toate ~urile a cunoaște toate subtilitățile. 2) Partea încovoiată a unei țevi sau a unui burlan. /<lat. cubitus

COT¹ coáte

n. 1) Articulație dintre braț și antebraț. 2) Parte exterioară a acestei articulații. ♢ ~ la ~ cu cineva alături de cineva; împreună. A da din coate a) a împinge pe cei din jur pentru a-și asigura trecerea; b) a acționa energic, dar fără scrupule, pentru a-și atinge scopul. A-și da coate (sau a-și da cu ~ul) unul altuia a împinge cu cotul pentru a atrage atenția asupra unui lucru sau a unei vorbe. 3) Partea din afară a mânecii care acoperă această articulație. ♢ A-și roade coatele (pe băncile școlii) a-și face timp îndelungat învățătura. /<lat. cubitus

COT³ coți

m. înv. Veche unitate de măsură pentru lungimi egală cu aproximativ 60 cm. ♢ A scoate limba de-un ~ a) a se sufoca de oboseală; b) a depune eforturi ce depășesc propriile puteri. /<lat. cubitus

cot (-oáte),

s.n. – 1. Partea exterioară care unește brațul cu antebrațul. – 2. Jaret. – 3. Cotitură, întorsătură, unghi. – 4. Echer, colțar. – 5. Colț de stradă. – 6. Meandră, curbă, sinuozitate. – 7. Ungher, colț. – 8. Măsură de lungime de valoare variabilă (cot muntenesc, 0,666 m; cot moldovenesc, 0,637 m). – 9. Gradație, scară de nivel. – 10. (Arg.) An. – 11. (Arg.) Nimic. – Mr., megl., istr. cot. Lat. cŭbĭtum (Diez, Gramm., I, 154; Pușcariu 406; Candrea-Dens., 399; REW 2354; DAR); cf. alb. kut (Philippide, II, 636), it. gomito (abruz. govete, calabr. gùvitu, gutu), prov. code, fr. coude, sp. code, port. coto. Pentru fonetism, cf. Fr. Schürr, Mitt. Wien., 54-5. Sensurile 3-7 au pl. coturi; cu sensurile 8-10, este m., pl. coți; 11 se folosește numai la sg. și se explică prin obiceiul vulgar de a arăta cotul pentru a desemna o negație (cf. Graur, BL, V, 59). Der. cotea, s.m. (persoană cunoscută prin lipsa ei de milă); coti, vb. (a face un cot; refl., a se frecventa, a se vedea; a întoarce, a da colțul; a măsura cu cotul; a calcula capacitatea unui vas); cotar, s.m. (evaluator, măsurător); cotitură, s.f. (cotitură, meandră, sinuozitate; colț, parte secretă); cotiș, s.n. (loc cotit, cotitură, unghi); coteală, s.f. (lovire cu cotul: aglomerație); cotigi, vb. (a da colțul, a întoarce), rezultat dintr-o contaminare cu cotigă; cotări, vb. (a calcula capacitatea unui vas); cotărit, s.m. (evaluare; veche dare pe evaluarea oficială a vaselor, plătită cuparului, care de obicei o da în arendă); cotărie, s.f. (dare comercială pe țesături și băuturi); coteli, vb. (a cerceta; a munci pe brînci; a face curățenie; Bucov., a linge farfuriile; a fura; a întoarce, a da colțul; a rostogoli), pe care Skok, Dacor., III, 835 și DAR îl consideră der. de la bg. kotiljati se „a se agita, a se grăbi” dar care pare mai curînd der. de la coti cu suf. expresiv -eli (cf. Graur, BL, VI, 146). În acest caz, sb. kotiljati provine din rom., ca și sb. kut „unghi”, care se folosește în Mold. și Bucov., cut, s.n. (cartier, suburbie).

Státu-Pálmă-Bárba-Cot

s. pr. m.