cot (-oáte), s.n. –
1. Partea exterioară care unește brațul cu antebrațul. –
2. Jaret. –
3. Cotitură,
întorsătură,
unghi. –
4. Echer,
colțar. –
5. Colț de stradă. –
6. Meandră,
curbă,
sinuozitate. –
7. Ungher,
colț. –
8. Măsură de lungime de valoare variabilă (
cot muntenesc, 0,666 m;
cot moldovenesc, 0,637 m). –
9. Gradație, scară de nivel. –
10. (Arg.) An. –
11. (Arg.) Nimic. – Mr.,
megl.,
istr.
cot. Lat.
cŭbĭtum (Diez,
Gramm., I,
154; Pușcariu 406; Candrea-Dens.,
399; REW 2354; DAR); cf. alb.
kut (Philippide,
II, 636),
it.
gomito (abruz.
govete,
calabr.
gùvitu, gutu),
prov.
code, fr.
coude,
sp.
code,
port.
coto. Pentru fonetism,
cf. Fr. Schürr,
Mitt. Wien., 54-5. Sensurile 3-7 au pl.
coturi; cu sensurile 8-10, este m.,
pl.
coți; 11 se folosește numai la sg. și se explică prin obiceiul vulgar de a arăta cotul pentru a desemna o negație (cf. Graur,
BL, V, 59). Der.
cotea, s.m. (persoană cunoscută prin lipsa ei de milă);
coti, vb. (a face un cot; refl., a se frecventa, a se vedea; a întoarce, a da colțul; a măsura cu cotul; a calcula capacitatea unui vas);
cotar, s.m. (evaluator, măsurător);
cotitură, s.f. (cotitură,
meandră,
sinuozitate; colț, parte secretă);
cotiș, s.n. (loc cotit,
cotitură, unghi);
coteală, s.f. (lovire cu cotul: aglomerație);
cotigi, vb. (a da colțul, a întoarce), rezultat dintr-o contaminare cu
cotigă;
cotări, vb. (a calcula capacitatea unui vas);
cotărit, s.m. (evaluare; veche dare pe evaluarea oficială a vaselor, plătită
cuparului, care de obicei o da în arendă);
cotărie, s.f. (dare comercială pe țesături și băuturi);
coteli,
vb. (a cerceta; a munci pe brînci; a face curățenie; Bucov., a linge farfuriile; a fura; a întoarce, a da colțul; a rostogoli), pe care Skok,
Dacor., III, 835 și DAR îl consideră der. de la bg.
kotiljati se „a se agita, a se grăbi” dar care pare mai curînd der. de la
coti cu suf. expresiv -
eli (cf. Graur,
BL,
VI, 146). În acest caz,
sb.
kotiljati provine din rom., ca și sb.
kut „unghi”, care se folosește în Mold. și Bucov.,
cut, s.n. (cartier, suburbie).
