chel (-ială), adj. – Pleșuv, fără păr. Tc.
kel (Șeineanu,
II,
104; Lokotsch 1152). Cuvînt cunoscut numai în Munt. și Mold. (ALR, I, 12). Forma de pl. m. oscilează între
cheli și
chei. Der.
cheli,
vb. (a pierde părul);
chelie, s.f. (calviție; pleșuvie; înv., favus);
cheleș (mr.
chileș,
megl.
cheleș),
adj. (chel), din tc.
keleș;
chelbaș,
adj. (înv., bolnav de favus, chelbos), din tc.
kel și
baș „cap” (Șeineanu,
II,
105; Lokotsch 1025);
chelboși, vb. (a-și pierde părul);
chelboșie, s.f. (calviție). Nu este posibil să separăm de aceste ultime cuvinte pe
chelbe, s.f. (înv.,
favus; calviție), care totuși a fost interpretat plecîndu-se de la lat. *
calvia cu
l propagat *
clalvia (Tiktin; Pușcariu,
Dacor., IV,
720; DAR; cf. îndoielile din REW 1530), dar care nici măcar astfel ar fi produs rezultatul care i se atribuie; sau din alb.
kjëlp „puroi” (Philippide,
Viața rom., IV (1916), p. 39). Dacă se are în vedere absoluta identitate a cuvintelor menționate aici, ca și circumstanța că
chelbe circulă în aceleași regiuni ale vechiului regat al României, cu excepția Trans., reiese evident că este vorba de același cuvînt tc. (opinie împărtășită de Șeineanu,
II, 105 și Rosetti, I, 160). Probabil este vorba de o dublă formație regresivă:
chelboșie a dat
chelbos,
adj. (chel), și acesta a dus la
chelbe (chelie), ca
scîrboșie, față de
scîrbos și
scîrbă.
