ceáfă (céfe),
s.f. –
1. Partea de
dinapoi a gîtului sau a
capului. –
2. Parte a
jugului care se
sprijină pe ceafa
animalelor de
tracțiune. –
3. Parte a
căpețelei. – Mr.
chiafă.
Origine incertă. Este
evidentă identitatea cu tc.
kafa „ceafă”, din
arab.
qafā (cf. Moldovan 424), de unde
provine și
cafă, s.f. (în
blănărie,
partea a
definitie/blană">
blănii ce
corespunde cefii), cf. Șeineanu, III, 24. Der. din mr. este
sigură; însă
rom.
presupune un
intermediar necunoscut, care să
explice rezultatul oclusivei turcești. În
general, se
consideră că este
vorba de
alb.
kjafë (Meyer 219; Philippide, II, 704;
Pascu, II, 224; Rosetti, II, 114), ceea ce nu
înlătură dificultatea.
Probabil formație locală, din gr., cu
sensul de „căpățînă,
cap mare sau
gros”,
termen aplicat tradițional grecilor.
Poate fi
vorba de o
pronunțare locală: Scriban
semnalează pronunțarea čaf în
alb. din
Scutari.