Definitia căsca definitie DEX Online, dictionar roman

casc, vb. I. 1. Tranz. A deschide gura pentru a vorbi, pentru a striga, pentru a mânca etc. ♢ Expr. A căsca gura = a privi cu interes, cu mirare sau curiozitate naivă; p. ext. a umbla fără nici o treabă, a pierde vremea. A căsca ochii = a deschide ochii tare, mai ales de mirare; a se holba, a se zgâi; p. ext. a băga de seamă, a fi atent. ♢ Compus; cască-gură s.m. = gură-cască. 2. Intranz. A deschide gura mare printr-o mișcare de inspirare adâncă, urmată de o expirație prelungită, trădând oboseală, plictiseală și mai ales somn. 3. Refl. (Despre obiecte) A se deschide (puțin); a se crăpa. – Lat. *cascare.

vb. 1. v. deschide. 2. v. holba. 3. v. întredeschide. 4. a se adânci, a se deschide, (rar) a se scobi. (În fața noastră se ~ o peșteră.)

vb., ind. prez. 1 sg. casc, 2 sg. caști, 3 sg. și pl. cáscă; conj. prez. 3 sg. și pl. cáște

tranz. (gura) A desface despreunând buzele și fălcile (pentru a mânca, a vorbi etc.); a deschide. ♢ ~ gura (la ceva sau la cineva) a) a privi cu curiozitate sau mirare naivă la ceva sau la cineva; b) a umbla fără nici o treabă (uitându-se în toate părțile). ~ ochii a) a face ochi mari (de mirare, de spaimă etc.); a se holba; b) a băga de seamă; a fi atent. Cască-gură (sau gură-cască) calificativ atribuit unei persoane care umblă fără nici un rost. 2. intranz. A deschide larg gura printr-o mișcare reflexă, inspirând adânc și expirând prelung (din cauza somnului, oboselii etc.). /<lat. cascare

intranz. (despre obiecte) A forma crăpături, lăsând să se vadă în interior. /<lat. cascare

vb. – 1. A deschide gura. – 2. A deschide mult (gura, ochii etc.). – 3. A deschide gura mare, trădînd oboseală, plictiseală, somn. – Mr. cascu, (hascu), megl. casc, (hasc). Lat. *cascare, din gr. χάσϰω (Candrea, Rom., XXXI, 304; Meyer, Alb. St., IV, 123; Pușcariu 306; Candrea-Dens., 282; REW 1733; DAR); cf. sard. kaskare (Wagner 111), it. cascaggine. Este cuvînt general folosit (ALR, I, 86 și II, 23). Var. din mr. și megl. provine direct din ngr. – Der. căscări, vb. (rar, a căsca 3); căscat, adj. (deschis, răscrăcănat; căscat, holbat); căscat, s.n. (faptul de a căsca); căscătură, s.f. (căscat); cascotă (var. cașcotă), s.f. (se spune atunci cînd nu există nimic de mîncare), formație umoristică, alcătuită cu ajutorul unui suf. care pare ngr.; căscăund, adj. (căscat, tont), formație curioasă, fără îndoială în loc de *căscăun, cu un suf. expresiv ca în bărzăun, gărgăun, și care se consideră nejustificat der. de la un lat. *cascabundus (Candrea, Rom., XXXI, 305; Tiktin; Pușcariu 307; Candrea-Dens., 283; REW 1732; Rosetti, I, 164).