búră (buri),
s.f. –
1. (Înv.)
Furtună. –
2. Ceață;
burniță. –
3. Chiciură. –
4. Aburi,
vapori.
Origine incertă. Cihac, II, 34 și Densusianu,
Rom., XXX, 275,
explică acest cuvînt prin sl.
burja „
furtună”, cf. bg.,
rus.
bura, sb.
bura „
vînt dinspre nord” (Berneker). S-a
observat,
dimpotrivă, că acest cuvînt
apare în alte
limbi, cf. gr. βορέας, , lat.
bŏreās, dalm.
bura,
ven.
bura, toate cu
sensul de „
vînt dinspre nord” cat.
boira, „
ceață”, lituan „búris” „
aversă”,
alb.
borë „
zăpadă”, ngr. μπόρα „
vînt puternic” (cf. tc.
bora, cu
același sens).
Pentru der.
romanici al lat.
bŏreās, cf. Pușcariu,
ZRPh., XXXVII, 112; REW 1219; Menéndez Pidal,
RFE, 1920, p. 34; Skok,
ZRPh., XLIII, 195.
Simultaneitatea acestor cuvinte a
făcut să se
invoce existența unui
vechi cuvînt
balcanic, pe cînd,
alți cercetători consideră că
rom.
trebuie să
provină din lat. În
stadiul actual al
cercetării,
orice explicație nu este decît
ipotetică. Der.
bura, vb. (a
ploua mărunt; a
bruma);
burniță, s.f. (
ploaie măruntă și
deasă);
buracă, s.f. (
ceață);
buratec, s.n. (
burniță);
burh(ăi)ală burniță, burliță, bîrnă, s.f. (
burniță);
burnițos, adj. (
noros;
acoperit);
îmbura, vb. (a bura).