bulbúc (-ci),
s.m. –
1. Bilă,
obiect rotund în
general. –
2. Bășică. – Var.
bolboc, bulburuș. Creație expresivă, în care
par a se fi
împletit două rădăcini diferite;
una care
exprimă ideea de „
rotunjime” (
bull-, cf. lat.
bulla, bulbus), și
cealaltă care
imită zgomotul bulbucelii (
blb, cf.
bîlbîi). După Cihac, II, 32,
bulbuc provine din
pol.
babol „
bășică”,
ceh.
boubol, sb., cr.
bobuk; Pușcariu,
Dacor., I, 92,
deduce același cuvînt din lat.
bulla (cf. REW 1385). Mai
probabil, toți
acești termeni, cu cei care
urmează, ca și sp.
burbuja, borbotón, și fr.
bourbe, au în
comun numai faptul că
provin toți din aceeși
rădăcină expresivă. Der.
bolboacă (var.
bulboacă, bolboană, holboană, volboană, bulboană, vulboană, hîlboană, dîlboană, hîlboacă, bîlboacă, bolbură), s.f. (vîltoare, vîrtej,
trombă),
pentru care Cihac, II, 32,
propune sl.
glubokŭ „
profund”, de unde
rus.
glubok,
pol.
gleboki, și
numeroase toponime rom. (
Holboca, Glîmbocata etc.);
bulbuca (var.
bolboca, bolboșa, bolboci, bolboși, bulbuci), vb. (a
bolborosi; a se
bomba, a se
curba; a se
holba), pe care
Candrea-
Dens., 788,
îl derivă de la *
vŏlvĭcāre din lat.
volvere (cf. REW 9444 și
DAR;
Candrea), și pe care Pericle Papahagi,
Not.etim., 35 (
urmat de
Pascu, I, 113)
îl pune în
legătură cu lat.
bulbus;
bulbucătură, s.f. (
proeminență);
bulbuceală, s.f. (
bolboroseală).