definiția brauri definiție dex

BRÂU,

(I) brâie, (II) brâuri s.n. I. 1. Cingătoare lată de lână, de piele, de mătase etc. pe care o poartă țăranii. ♦ Fâșie de țesătură (de lână), de blană etc. pe care o poartă în jurul mijlocului (sub îmbrăcăminte) unii oameni suferinzi. ♦ Cingătoare lată pe care o poartă preoții ca semn al unui grad ierarhic sau în timpul slujbei. 2. Parte a corpului omenesc pe care o încinge brâul (II); mijloc. 3. Ornament care înconjură ușile, ferestrele, fațadele etc. unei case. 4. Șir, lanț (muntos, deluros etc.). II. (Cor.) Brâuleț (2). [Var.: (pop.) brână s.f.] – Cf. alb. bres, brezi.

BRÂU

s. 1. cingătoare, (pop.) chingă, (înv. și reg.) taftur, (reg.) brânaci, (Ban. și Bucov.) frânghie. (Cu ~ul se strânge mijlocul.) 2. mijloc, talie. (Grâul îi venea până la ~.) 3. v. brâuleț. 4. v. dungă. 5. v. lanț.

brâu

(dans) s. n., art. brâul; pl. brâuri

BRÂU² ~ri

n. mai ales art. 1) Dans popular executat în cerc de către dansatori, care se prind unul de brâul altuia. 2) Melodie după care se execută acest dans. [Monosilabic] /Cuv. autoht.

BRÂUL-CÉRULUI

s. v. curcubeu.

BRÂUL-COSÂNZÉNII

s. v. calea lactee, calea-laptelui, curcubeu.

BRÂUL-LUI-DUMNEZÉU

s. v. calea lactee, calea-laptelui, curcubeu.

BRÂUL-MAICII-DÓMNULUI

s. v. curcubeu.

BRÂUL-PÓPII

s. v. calea lactee, calea-laptelui, curcubeu.

brîu (-îie),

s.n. – 1. Cingătoare. – 2. Ornament, friză, mulură. – 3. Talie, mijloc. – 4. Dans tipic, în care cei care dansează se țin de talie. – Var. a pl. brîuri și (înv.) brîne, brîni. Mr. brîn, bărnu, megl. brǫn. Lat. brandeum „pînză de in” și „bandă, cingătoare” pare a se fi contaminat cu lat. pannus „pînză”, pînă s-a confundat complet cu formele contaminate *bran(e)um „bandă, cingătoare” și pandea „pînză”; cf. Niermeyer 104, unde se menționează prandeum. Din cea dintîi din aceste forme a rezultat rom. brîu, alb. bres, brez „cingătoare” (alb. mbren „a încinge”), și din a doua rom. pînză. Atît alb. cît și rom. presupun prototipul nazalizat (Rosetti, II, 111), de tipul *brenu- sau *branu-, care este considerat în mod tradițional de origine autohtonă (Miklosich, Slaw.Elem., 9; Philippide, II, 701). Nu pare posibilă der. cuvîntului rom. pe baza alb., propusă de Meyer 46 și Skok, Arch. Rom., VIII, 150; după Skok, Z. für Ortsnamenforschung, I, 89, cuvîntul alb. conține un suf. diminutival. Etimonul *brenum (Rosetti, Rhotacisme, 35), nu este clar. Cf. și brînză, pînză. Pierderea lui n (păstrat în pl. brîne și în der.) se repetă în condiții identice în grîu și frîu, și este greu de explicat, cf. grîu. Der. brînă, s.f. (friză), sing. analogic format pe baza pl., brînar, s.m. (frînghier); brîier, s.n. (tipar pentru muluri); brîneț (var. bîrneață, bîrniță), s.n. (curea; cingătoare; fîșie); brînișor, s.n. (curea; cordon); bîrnaș (var. bărnaș, bărnaci), s.n. (șiret); desbîrna, vb. (a descinge). Din rom. provine mag. bernice (Edelspacher 10).

poále-n-brâu

s. f. pl.

TÂRÂIE-BRÂU

s. v. pierde-vară.

târâie-brâu

s. m. invar.