brînză
s.f. –
Produs alimentar obținut prin
prelucrarea laptelui. – Megl.
brǫndză. Cuvînt care a
dat naștere multor ipoteze și
discuții, în
general foarte divergente. Ne
expunem părerea,
înainte de a
trece în
revistă opiniile anterioare. Este
cunoscut că brînza în
general își
primește numele fie de la
locul unde se
produce (
penteleu, cf. sp.
manchego, Villalón, și toate
numele de brînzeturi fr.), sau de la
forma pe care o
capătă. În această
ultimă categorie intră o
serie întreagă de
nume care
desemnează brînza cu
numele tiparului său.
Astfel în sp.
adobera, care
înseamnă în
același timp „
tipar pentru brînză” și
brînză,
iar în
rom.
burduf, care se
folosește,
deși rar, cu
sensul de „brînză
păstrată în
burduf”. În
același mod, lat.
formaticus, cu der. său
romanic, de la
forma „
tipar”, gr. μανοῦρα „
făcut cu
mîna” și
brînză;
rus.
paner „brînză”,
față de lituan.
paner „
coș”; sp.
manteca,
port.
manteiga,
probabil din lat.
mantica „
sac”, etc.
Același mod mai
primitiv de a da
formă brînzei, strecurînd-o
totodată, este
punerea laptelui prins într-un
sac de in sau de
definitie/cânepă">cînepă, a
cărei țesătură rară permite verificarea ambelor operații în
același timp (
asupra acestei faze a
prelucrării brănzei, cf.
detalii la Giuglea,
Dacor., III, 573).
Sacul,
astăzi sedilă sau
definitie/zăgârnă">zăgîrnă , s-a
numit probabil în
trecut brandeum, cuvînt lat. care
însemna „pînză de in” și care
apare în
Evul Mediu cu
sensurile de „
văl subțire pentru relicve”, „pînză” și „
legătură, brîu” (
Du Cange; Niermeyer 104).
Rezultatul brandea ›
brînză pare
normal, din
punct de
vedere fonetic și
semantic. În
plus, este
posibil ca
sensul cuvîntului să se fi
deplasat din
epoca latină de la
recipient la
conținut,
dacă trebuie presupusă o
legătură între brandea și
brunda „
solida” (
Silos 59; cf. Meillet, s. v.
brunda), cuvînt
fără o
explicație satisfăcătoare pînă în
prezent, și care nu
trebuie confundat cu
brunda „
caput cervi” (cf. Isodoro, XV, 1, 49; J.
Sofer,
Glotta, XVI, 36). Hasdeu,
Cuv. Bătr., I, 190,
considera cuvîntul ca
fiind dac, după ce l-a
împărțit (
Col. Traian, 1874, 107), în
bo-ransa, și i-a
asimilat ultimul element cu
definitie/rânză">rînză. Cipariu,
Arhiv., 144,
îl deriva de la un lat.
*brancia, în
timp ce Schuchardt,
Z. vergl. Sprachf., XX, 24, se
referea la
numele orașului elvețian Brienz. Această
idee,
reluată în
mod inexplicabil de
DAR, este „
imposibilă din
punct de
vedere istoric” (REW 1272). Cihac, II, 28,
îl derivă din
pol.,
greșind evident.
Pascu,
Beiträge, 8, a
sugerat mai întîi o
posibilă der. de la
interjecția definitie/bâr">bîr,
idee insolită, care a
fost totuși preluată de Lahovary 318, cu
circumstanța agravantă de a o fi
combinat cu
rînză, ca la Hasdeu, și de a
considera cuvintele ca
provenind din
fondul lingvistic anterior fazei indo-
europene. Tot
Pascu, I, 191, și
Arch. Rom., IX, 324, s-a gîndit
apoi la un
trac. *
berenza, der. de la *
ber „
oaie”. După Densusianu,
GS, 1, 67,este
vorba de
rădăcina iraniană *
renc-,
renz- „a
stoarce, a
strivi”, în
vreme ce după Giuglea,
Dacor., III, 573-81,
ar trebui plecat de la un *
brendia sau *
brandia, care s-
ar trage dintr-un
indo-
european *
gurendh „a
fermenta”;
ideea aceasta a
fost preluată de Pedersen,
Lingua Posnaniensis, I (1949), 1-2.
Cercetătorii mai
recenți (Capidan,
LL, III, 228; Hubschimdt,
Alpenwörter, 25; Rohlfs,
Differenzierung, 51) au
tendința de a
considera acest cuvînt ca un „Reliktwort” sau
supraviețuitor al
idiomurilor balcanice preromane. Der.
brînzar, s.m. (
persoană care
prepară sau
vinde brînză);
brînzăreasă, s.f. (
femeie care
face sau
vinde lapte);
brînzărie, s.f. (
loc în care se
prepară brînza);
brînzi, vb. (
despre lapte, a se
strica; a
fermenta);
brînzoaică, s.f. (
plăcintă cu brînză);
brînzoi, s.n. (Arg.,
cuțit);
brînzos, adj. (care are
multă brînză; care are
consistența brînzei);
îmbrînzi, vb. (Bucov.,
despre turmă, a
paște);
îmbrînzit, adj. (
făcut,
uns,
amestecat cu brînză);
brînzet, s.n. (
cantitate sau
sortiment de brînzeturi). Din
rom.
trebuie să
provină ngr. πρέντζα (Murnu,
Lehnwörter, 38), sb.
brenca (Miklosich,
Wander., 8), slov.,
pol.
bryndza,
pol.
bredza,
ceh.
brindza (Miklosich,
Wander., 10;
Candrea,
Elemente, 401; Berneker 93); țig.
brinsa (Wlislocki 76), mag.
brenza, brondza,
săs.
pränts, germ.
dialectală Brinse(nkäse), țig. sp.
brinza „
carne fiartă” (Besses 39).