baláur (baláuri),
s.m. –
1. Dragon,
monstru,
hidră. –
2. Țigan. – Var.
bălaur, (înv.)
bălaure. Mr.
bul’ar.
Origine necunoscută. Pare
evident că este
vorba de un cuvînt
identic cu
alb.
boljë „
șarpe”,
buljar „
șarpe de
apă” (de unde
provine cu
siguranță mr.), și cu sb.
bla(v)or, blavur;
dar nu este
sigură filiația sa
exactă. După Cihac, Meyer 41 și Berneker 58,
rom.
provine din sb., și acesta din
alb., care
ar reprezenta lat.
bel(l)ua;
totuși, sb. nu este
suficient pentru a
explica fonetismul rom., în
timp ce,
dimpotrivă, sb. pare mai
curînd a se
explica drept împrumut din
rom. (cf.
Candrea,
Elementele, 407).
Celelalte soluții nu
oferă mai
multă probalilitate: din gr. πελώριον, după Roesler 555; din
belua aura, după o
ipoteză curioasă a lui Philippide, II, 633; din
belluarius, după
Pascu,
Arch. Rom., VI, 224, și
Pascu, I, 84. Această
ultimă ipoteză poate părea plauzibilă;
dar rezultatul ei
normal ar fi *
bălar (cf.
alb.
buljar).
Pascu încearcă să
elimine dificultatea, presupunînd o
analogie cu
laur; însă nu se
înțelege necesitatea unei
asemenea analogii.
Adăugăm că Lahovary 317
crede că este
vorba de un cuvînt
anterior perioadei indo-
europene; și că Moldovan 422
îl derivă din
arab.
billaur, bullar „
umflat”, care, după Dozy,
Suppl. I, 110, este cuvîntul gr. βηρύλλος.
Faptul că este
vorba de un cuvînt
balcanic,
fără explicație în
celelalte limbi cunoscute, ne
face să
credem că
formele lui
actuale trebuie să se
reducă la o
rădăcină tracică *
bell- sau
ber- „
fiară,
monstru”, care nu
știm dacă ar fi
coincis cu gr. πελώριον „
monstru”.
Pentru acest
ultim cuvînt, Boissacq 765
presupune un indoeurop. *
queror. Este
posibil să rămînă o
urmă din cuvîntul
tracic pe care l-
am semnalat în
numele eroului mitic Bellerophon; în acest
nume,
legenda interpretează prima parte, βελλέρος, ca
nume propriu al unui
frate al
personajului,
considerând că
numele său
înseamnă „cel care
ucide monstrul” (nu „cel care
îl ucide pe Belleros”,
cum se
interpretează curent).
Terminația -
aur prezintă o
evidentă similitudine cu
cea a gr. ϰενταύρος, care
pînă în
prezent nu a
fost explicată satisfăcător, și în care este de
asemenea posibil să se
întrevadă o
influență tracică. Der.
balauroaică, s.f. (
hidră);
balaoană, s.f. (
țigancă). Prin
rom. se
explică săs.
balaur „
dragon” și sb.
balaura, termen de
insultă.