ateiá (-i, -át),
vb. – (
Banat) A
îmbrăca de
sărbătoare, a
găti, a
dichisi.
Origine necunoscută. După o
părere mai
veche a lui Mangiuca,
Familia, 1884, 67, și Philippide,
ZRPh., XXXI, 294,
ar fi cuvînt
identic cu it.
attilarsi, v. prov.
atilhar;
ipoteză pe
drept cuvînt
combătută de
DAR, cf. REW 2604. După Pușcariu,
ZRPh., XXXII, 112,
ar fi o
formă refăcută pe
baza lui
desteia, și aceasta de la lat. *
destilāre (cf.
împotriva acestei păreri,
Graur,
BL, V, 95). Spitzer,
BL, VI, 235 se
referă, la
etimonul tei,
puțin probabil. – Der.
ateietură, s.f. (
haine de
duminică,
podoabe).