ALÁMĂ, (2, 3) alămuri, s.f. 1. Aliaj de cupru și zinc, galben-auriu, maleabil, ductil, ușor de prelucrat, cu numeroase și variate întrebuințări în industrie. 2. (La pl.) Obiecte de alamă (1); alămărie². 3. (La pl.) Instrumente muzicale de suflat din alamă (1). – Cf. it. lama „placă de metal”.

ALÁMĂ s. 1. (prin Ban.) mesing. (Obiecte de ~.) 2. (la pl.) alămărie. (Tot felul de ~ămuri.)

alámă s. f., g.-d. art. alámei; (obiecte de alamă) pl. alămuri

ALÁMĂ alămuri f. 1) Aliaj de cupru și zinc, maleabil și dur, utilizat în tehnică. 2) la pl. Obiecte din acest aliaj. Vas de ~. [G.-D. alamei] /cf. it. lama

alámă (alắmuri), s.f. – Aliaj de cupru și zinc. Ngr. μάλαμα „aur”, de unde mr. malamă, amálomă „aur”, alb. malamë „aur”. Schimbarea fonetică și semantică este curioasă. Pare a fi vorba de o etimologie populară, datorată confuziei între aur și alamă (foarte folosită odinioară în ornamentație, de ex. în lucrările de marchetărie). Analogia care se impune între alamă și aramă ar putea explica schimbarea de accent. De asemenea trebuie să se fi produs o despărțire la *μ’ἄλαμα, înțeles ca un presupus *μὲ ἄλαμα „ cu aur” (aceeași pierdere a lui μ inițial în ngr. μασάμαυα › aramafta, formulă de imprecație, cf. N. Grămadă, Codrul Cosminului, IV, 309). Lambrior 373, Hasdeu 674 și DAR pleacă de la it. lama › sb. lama „tinichea”; Densusianu, Rom., XXXIII, 273, pleacă de la ngr. λάμα, iar Körting 5406 de la lat. lamina, ipoteză abandonată. Der. alămar, s.m.; alămărie, s.f.; alămat, alămit, adj. (bătut cu cuie de alamă); alămiu, adj.

ALÁMĂ s. f. 1. aliaj de cupru și zinc. 2. (pl.) obiect din acest aliaj; instrumente muzicale de suflat din alamă (1). (după it. lama)