aciuá (aciuéz, aciuát), vb. – A-și găsi refugiu, a se pune la adăpost, a se pripăși. –
Var.
aciuia,
aciola. <
Lat.
ciere (lat. tîrzie
cire) „a incita, a chema”, cf.
accire „a chema la sine, a lăsa să vină”. Dacă este, cum presupunem, un cuvînt pastoral, s-a referit mai întîi la acțiunea de a strînge cu strigăte vitele, pentru a le pune la adăpost de vremea rea. Fonetismul îndreptățește presupunerea unei schimbări de conjug., care poate fi tîrzie, și evoluția lui
i la
iu, ca în
bucium, cf. invers, reducerea lui
u ›
i în
adia și
baier. Fenomenul este cunoscut și în it., cf.
angelus, it.
angiolo,
calabr.
anciulu. Celelalte explicații nu sînt satisfăcătoare. Cihac, II, se gîndea la sl.
utečati „a fugi”. Lat. *
accellare, din
cella „ascunzătoare” (Philippide,
ZRPh., XXXI,
287;
Pușcariu,
Conv. Lit., 1908,
602; REW 1802;
DAR;
Pascu,
Beiträge, 14) prezintă dificultăți (cf. Graur,
BL, V, 92). Candrea-Dens., 10 propun lat *
accubiliare, inacceptabil fonetic, ca și ipoteza lui Giuglea,
Concordances, 20 (cf. REW 4564), bazată pe lat. *
jacilia din
*jacile. Var.
aciola, cu der.
acioală, s.f. (refugiu,
adăpost, copertină), care circulă pe o arie redusă în Munt., este mai greu de explicat. Este probabil să fi intervenit vreo contaminare, de ex. cu
poală „fustă”, de unde sensul de „copertină”, sau vreo analogie, de ex. cu forma dublă
înșeua și
înșela.
