ciur (ciúruri),
s.n. –
1. Sită. –
2. Ramă pe care se
întinde materialul ce se
brodează. –
3. Broderie,
ajur,
găurele. –
4. Cutie de
rezonanță, la
orgă. –
5. Gaură, la
anumite jocuri de
copii. – Mr.
țir, megl.
ciur. Lat.
cibrum,
formă vulg. de la
cribrum (
Candrea,
Rom., XXXI, 305-6; Pușcariu 381;
Candrea-
Dens., 364; REW 2324;
DAR); cf. it.
crivo (
Batisti, II, 1167),
port.
crivo, fr.
crible, sp.
cribo. Se
poate pleca și de la
cilibrum,
forma arhaică,
anterioară lui
cribrum,
atestată de Dioscorides, cf.
sard.
kilibru, kiliru (Rohlfs,
Estudios sobre geografia lingüistica de Italia, Granada 1952, p. 244). – Der.
ciura, vb. (a
cerne; a
broda);
ciurar, s.m. (
persoană care
vinde sau
face ciururi);
ciurel, s.m. (
sită;
ajur);
ciurică, s.f. (
batistă);
ciurui, vb. (a
cerne, a
trece prin ciur; a
examina, a
prețui; a
găuri);
ciuruială, s.f. (
faptul de a
ciurui);
ciuruit, s.n. (
ciuruială);
ciuruitor, adj. (cernător);
ciuruitură, s.f. (
rezultatul ciuruielii). Drăganu,
Dacor., II, 610,
menționează pe
deciurica, vb. (Trans. de
Nord, a
dezghioca), explicîndu-l de la un lat. *
de cibricāre,
puțin firesc, și care pare,
datorită sensului, a se
apropia mai
curînd de
familia lui
șorici.