aréndă (-de),
s.f. –
Cedare temporară a
dreptului de
exploatare a unor
bunuri. – Var. (Trans.)
arîndă, (Olt.)
arindă, (Mold., Trans.)
orîndă. Lat.
med.
arenda,
intrat tîrziu,
probabil în
sec. XVIII, și pe mai
multe căi în
același timp; (cf. mag.
árenda, bg., sb.,
pol.,
rus.
arenda, rut.
arenda, oranda). Cf. Cihac, II, 3; Hasdeu 1540; Berneker 30, care
pornesc de la
etimoane sl.; Sanzewitsch 197, care se
bazează pe
rusă; Gáldi,
Dict., 83, care
pleacă de la mag. Densusianu,
Hlr., 148 și Pușcariu 121
considerau că
arîndă derivă direct din lat. *
arrendare (
sard.
arrendare, sp.
arrendar),
ipoteză puțin probabilă;
-î- pare mai
curînd, ca în
orîndă, prin
analogie cu cel din
rînd și
(o)rîndui. Var.
moldovenească orîndă, care
reproduce fonetismul rut. (cf. Miklosich,
Fremdw., 75), a
ajuns să
însemne „cîrciumă”,
deoarece în
trecut cîrciumile și
hanurile din
localități erau date în arendă de
către marii proprietari și
producători. Der.
arenda, vb. (a da sau a
lua în arendă);
arendaș, s.m. (
persoană care ia în arendă,
fermier);
arendășesc, adj. (
propriu unui
arendaș);
arendăși, vb. (a arenda);
arendășie, s.f. (
arendare;
ocupație de
arendaș);
arendășiță, s.f. (
nevastă de
arendaș);
arendășoaică, s.f. (
nevastă de
arendaș);
arendator, s.m. (
arendaș);
orîndar, s.m. (cîrciumar);
orîndărie, s.f. (
arendare).