A¹ s.m. invar. Prima literă a alfabetului limbii române; sunetul notat cu această literă (vocală deschisă nerotunjită medială). ♢ Expr. De la a la z = de la început până la sfârșit; totul, în întregime.

A² interj. Exclamație care exprimă: surprindere, admirație, entuziasm; plăcere, satisfacție; necaz, supărare; regret; indignare, reamintirea bruscă a unui lucru omis; ah (2).

A³ prep. 1. (Precedă infinitivul scurt ca formă-tip a verbului) A lucra. 2. (Exprimă un raport de comparație sau de asemănare) Miroase a pământ. ♦ În semn de... Fluieră a pagubă. 3. (Intră în compunerea unor adverbe, locuțiuni adverbiale și prepoziționale și a unor substantive și adjective în care este inclus tot) De-a dreapta, atoatevăzător, atotputernic. – Lat. ad.

A⁵- Element de compunere care indică absența, excluderea etc. Amoral, anhidru. [Var.: an-] – Din fr. a-.

A, a s. m. invar.

a prep.

a/aaa interj.

A¹ prep. 1) (exprimă raport de identificare sau de asemănare) Miroase a trandafir. 2) (exprimă raport prezumtiv) Nu-i a bine. Vremea e a ploaie. /<lat. ad

A² interj. (se folosește pentru a exprima: a) bucurie, plăcere, admirație; b) surprindere, mirare; c) durere, întristare, regret, supărare; d) reamintire bruscă). /Onomat.

a prep. – 1. (Înv.) Exprimă o relație spațială (cu sau fără ideea de mișcare): șezu a dreapta lui Dumnezeu (Coresi). – 2. (Înv.) Exprimă o relație temporală sau instrumental-modală: sîmbătă a prînzul cel mare (N. Costin). – 3. (Înv.) De la sensul spațial s-a dezvoltat un sens cauzal: mearsă în pădure a lemne (Dosoftei). – 4. Exprimă o relație de identitate, fie reală, fie presupusă: cîinii latră a om străin (N. Gane). – 5. Însoțește inf. scurt și (înv.) inf. lung. În primul caz, se suprimă la timpurile compuse cu inf. (voi fugi), după a ști și a putea (nu pot face nimic) și după un pron.rel.-inter. (n-are ce face). – 6. (Înv.) Însoțește gen. dat. nedeterminat: nice frate a frate va folosi, nice părinte a fecior (Varlaam). Lat. ad, al cărui rezultat romanic este în general a (Pușcariu 1; Candrea-Dens., 1; REW 136; DAR). Toate întrebuințările din rom. sînt romanice, chiar și gen.-dat.: cf. Pușcariu, Lr., 190 (citat din CIL, XIII, 2483: membra ad duos fratres, rom. membrele a doi frați). A fost înlocuit treptat și astăzi aproape complet, de la. Tendința actuală este de a i se limita folosirea la 4 și 5.

a interj. – Exprimă surpriză, cu un sens secundar de mirare sau de indignare. Creație expresivă.

a⁷/aa interj.

A-/AN- pref. „privativ, negativ”. (< fr. a-, an-, cf. gr. a-, an-, fără, lipsit de)

a face ă-ă expr. (în limbajul copiilor mici) a defeca. (Notă: Definiția este preluată din Dicționar de argou al limbii române, Editura Niculescu, 2007)

a frésco (it.) loc. adj., loc. adv.

AL, A, ai, ale, art. 1. (Articol posesiv sau genitival, înaintea pronumelui posesiv sau a substantivului în genitiv posesiv, când cuvântul care precedă nu are articol enclitic) Carte a elevului. 2. (Înaintea numeralelor ordinale, începând cu „al doilea”) Clasa a zecea. – Lat. illum, illam.

al art. m., pl. ai; f. sg. a, pl. ale, g.-d. m. și f. alor

AL a (ai, ale) art. (se folosește: a) înaintea unui substantiv în genitiv sau înaintea unui pronume posesiv; b) înaintea numeralelor ordinale) Tovarăș al copilăriei mele. Al meu. Al doilea. /<lat. illum, illam

AL CÍN//CILEA a ~cea num. ord. Care ocupă locul indicat de numărul cinci în ordinea numărării; care vine după al patrulea. /cinci + le + a

AL CÍNCISPREZE//CELEA a ~cea num. ord. Care ocupă locul indicat de numărul cincisprezece în ordinea numărării; care vine după al paisprezecelea. Ediția a ~cea. /cincisprezece + le + a

AL CINCIZÉ//CILEA a ~cea num. ord. Care ocupă locul indicat de numărul cincizeci în ordinea numărării; care vine după al patruzeci și nouălea. A ~cea zi. /cincizeci + le + a

AL DÓILEA a doua num. ord. Care acupă locul indicat de numărul doi în ordinea numărării; care vine după primul. Rândul ~. /doi + le + a

AL DÓISPREZECELEA a dóuăsprezecea num. ord. Care ocupă locul indicat de numărul doisprezece în ordinea numărării; care vine după al unsprezecelea. Rândul ~. /doisprezece + le + a

AL DOUĂZÉC//ILEA a ~ea num. ord. Care ocupă locul indicat de numărul douăzeci în ordinea numărării; care vine după al nouăsprezecilea. [Sil. do-uă-] /douăzeci + le + a.

AL MÍILEA a mía num. ord. Care ocupă locul indicat de numărul o mie în ordinea numărării; care vine după al nouă sute nouăzeci și nouălea. /mie + lea

AL MILIÁRD//ULEA a ă num. ord. Care ocupă locul indicat de numărul un miliard în ordinea numărării. ~ locuitor. ♢ A ă parte care constituie o parte dintr-un miliard de părți egale. [Sil. -li-ar-] /miliard + (u)le + a

AL MILI//ÓNULEA a ~oána num. ord. Care ocupă locul indicat de numărul un milion în ordinea numărării. [Sil. -li-o-] /milion + (u)le + a

AL NÓU//ĂLEA a ~a num. ord. Care ocupă locul indicat de numărul nouă în ordinea numărării; care vine după al optulea. Pagina a noua. ♢ A fi (sau a se crede) în ~ (sau al șaptelea) cer (a fi) în culmea fericirii; a fi nespus de fericit. /nouă + le + a

AL NÓUĂSPREZEC//ELEA a ~ea num. ord. Care ocupă locul indicat de numărul nouăsprezece în ordinea numărării; care vine după al optsprezecelea. /nouăsprezece + le + a

AL NOUĂZÉC//ILEA a ~ea num. ord. Care ocupă locul indicat de numărul nouăzeci în ordinea numărării; care vine după al optzeci și nouălea. /nouăzeci + le + a

AL ÓPTSPREZEC//ELEA a ~ea num. ord. Care ocupă locul indicat de numărul optsprezece în ordinea numărării; care vine după al șaptesprezecelea. Secolul ~. /opt-sprezece + le + a

AL ÓPT//ULEA a ~a num. ord. Care ocupă locul indicat de numărul opt în ordinea numărării; care vine după al șaptelea. Deceniul ~. /opt + le + a

AL OPTZÉC//ILEA a ~ea num. ord. Care ocupă locul indicat de numărul optzeci în ordinea numărării; care vine după al șaptezeci și nouălea. ~ kilometru. /optzeci + le + a

AL PÁISPREZEC//ELEA a ~ea num. ord. Care ocupă locul indicat de numărul paisprezece în ordinea numărării; care vine după al treisprezecelea. /paisprezece + le + a

AL PÁTR//ULEA a ~a num. ord. Care ocupă locul indicat de numărul patru în ordinea numărării; care vine după al treilea. ~ rând. ♢ A ~a parte fiecare din părțile egale ale unui întreg împărțit în patru; o pătrime; un sfert. /patru + le + a

AL PATRUZÉC//ILEA a ~ea num. ord. Care ocupă locul indicat de numărul patruzeci în ordinea numărării; care vine după al treizeci și nouălea. Întrunirea a ~ea. /patruzeci + le + a

AL SÚT//ĂLEA a ~a num. ord. Care ocupă locul indicat de numărul o sută în ordinea numărării; care vine după al nouăzeci și nouălea. ~ gol. ♢ A ~a parte care constituie o parte dintr-o sută de părți egale; o sutime. /sută + le + a

AL ȘÁISPREZEC//ELEA a ~ea num. ord. Care ocupă locul indicat de numărul șaisprezece în ordinea numărării; care vine după al cincisprezecelea. ~ea foaie. /șai-sprezece + le + a

AL ȘAIZÉC//ILEA a ~ea num. ord. Care ocupă locul indicat de numărul șaizeci în ordinea numărării; care vine după al cincizeci și nouălea. ~ capitol. /șaizeci + le + a

AL ȘÁPT//ELEA a ~ea num. ord. Care ocupă locul indicat de numărul șapte în ordinea numărării; care vine după al șaselea. ♢ A fi (a se crede) în ~ (sau al nouălea) cer a fi în culmea fericirii; a fi nespus de fericit. /șapte + le + a

AL ȘÁPTESPREZEC//ELEA a ~ea num. ord. Care ocupă locul indicat de numărul șaptesprezece în ordinea numărării; care vine după al șaisprezecelea. /șaptesprezece + le + a

AL ȘAPTEZÉC//ILEA a ~ea num. ord. Care ocupă locul indicat de numărul șaptezeci în ordinea numărării; care vine după al șaizeci și nouălea. /șaptezeci + le + a

AL ȘÁS//ELEA a ~ea num. ord. Care ocupă locul indicat de numărul șase în ordinea numărării; care vine după al cincilea. /șase + le + a

AL TRÉI//LEA a ~a num. ord. Care ocupă locul indicat de numărul trei în ordinea numărării și vine după al doilea. Locul ~. /trei + le + a

AL TRÉISPREZEC//ELEA a ~ea num. ord. Care ocupă locul indicat de numărul treisprezece în ordinea numărării și vine după al doisprezecelea. /treisprezece + le + a

AL TREIZÉC//ILEA a ~ea num. ord. Care ocupă locul indicat de numărul treizeci în ordinea numărării și vine după al douăzeci și nouălea. [Sil. trei-ze-] /treizeci + le + a

AL ÚNSPREZEC//ELEA a ~ea num. ord. Care ocupă locul indicat de numărul unsprezece în ordinea numărării; care se află după al zecelea. Ziua a ~ea. /unsprezece + le + a

AL ZÉC//ELEA a ~ea num. ord. Care ocupă locul indicat de numărul zece în ordinea numărării; care vine după nouă. /zece + le + a

al (f. a, pl. ai, ale), art. – 1. Art. caracteristic al numeralului ordinal. – 2. Art. caracteristic pentru aproape toate cazurile de gen. (uzul impune: fereastra casei; dar acesta este unicul caz în care se face abstracție de art. a, cf. o fereastră a casei; noua fereastră a casei; fereastra nouă a casei; fereastra este a casei). 3. Art. caracteristic al pron. pop. – 4. Folosit în mod absolut, fără indicarea obiectului posedat, înseamnă „fiul lui”: ai Galeongiului (Iorga), fiii Galeongiu. A dat naștere la numeroase patronime , mai ales în Bucov.: Asiminei „fiul Siminei”. – 5. Fără indicarea posesorului, poate însemna: „tot ce se referă la”: după cît spun cunoscătorii în ale fripturii de batal (Sadoveanu). Lat. ille, illa, prin faza intermediară el, ea, care este pron. pers. (Pușcariu 53; DAR; D. Găzdaru, Descendenții demonstrativului latin ille în limba romînă, Iași, 1929).

al adj. și pron. – 1. Acela, cel (care): vrăjitorul ăla (Eliade); una din fetele lui Zamfirache, a de s-a logodit cu Ilie bogasierul (Caragiale). – 2. Cel (art. caracteristic al superlativului relativ: a mai frumoasă (Voiculescu) (cu această folosire este fam. și se preferă cel). – 3. Antepus, substituie uneori art. enclitic, cu scopul de a întări semnificația demonstrativă: unde începu reteveiul a le înmuia ale oase (Ispirescu). – 4. (S.) Ceva nedefinit, persoană (cînd este m.) sau obiect (cînd este f.) care nu poate fi descrisă sau desemnată cu nume propriu: numai ce mă pomenesc cu un ăla (Caragiale). – 5. (Vulg.; în Munt.) A (se) ăla, vb. invariabil, poate indica orice acțiune, în cazurile în care nu se găsește la moment cuvînt propriu, sau se dorește evitarea unui cuvînt indecent. ♦ Decl. ca adj. antepus: ăl, gen. ălui, pl. ăi, gen. ălor; f. a, gen. ălei, pl. ale, gen. ălor. Ca adj. postpus și ca pron. primește un -a paragogic; suferă modificări numai f. sing. aia. Multe var. incorecte. Formele mold. substituie de obicei pe ă inițial printr-un a. Lat. ille, illa. Prin originea sa, și în parte prin întrebuințare, se confundă cu cuvîntul precedent, de care s-a separat doar într-o epocă relativ recentă. În limba actuală nu este posibil să se mai confunde, astfel încît al rămîne pentru a desemna relațiile de posesie (și numeralul ordinal), pe cînd folosirea lui ăl se confundă cu a lui acel(a) sau cel(a). Într-adevăr, limba literară confundă constant ăl 1 și 2 cu acel(a) și ăl 3 cu cel(a), și preferă formele acestea din urmă, întrucît consideră cuvîntul ăl ca avînd o anume nuanță de vulgaritate sau, cel puțin, de familiaritate. În sensurile 3-5 este de neînlocuit, fiind vorba în aceste trei cazuri de construcții proprii rom. Sensul 4 răspunde aceleiași necesități ca fr. machin, truc, chose, sau sp. chisme. Pentru sensul 5 cf. sp. aquellar, (a)quillotrar. Complexitatea problemei adj. și pron. dem. în rom. se explică prin numeroasele sale întrebuințări nuanțate diferit, și în același timp prin originea lor unică. Într-adevăr, lat. ille a avut patru rezultate diferite (cf. Găzdaru și DAR, s. v. al): pron. pers. el, f. ea; art. encl. -l sau -le, f. -a; art. pos. al, f. a; și adj. și pron. ăl, f. a. La acestea s-ar putea adăuga seria de compuși de la ille, ca cel și acel. Toate sensurile fundamentale ale seriei coincid cu uzul sp. și romanic în general: muntele; al doilea; al meu; ăl mai frumos. Comp. alde, art. invar. (circumlocuțiune dem., care indică o referință la ceva cunoscut): alde mă-sa (Ispirescu); alde taica (Jipescu); un cioflingariu d-alde tine (Creangă). Este comp. din ăl cu de. Pentru a înțelege comp., trebuie plecat de la expresii cum sînt: săracul ăl(a) de Ion, astfel încît construcția este eliptică, prin suprimarea unui adj. Construcția se reduce la ăl de, unde de are sens relativ: ăl de ieri. DAR dă altă explicație, bazată pe necesitatea de a exprima un pl. indef., ceea ce nu pare a corespunde nici intenției construcției, nici sing. invar. al lui alde. Cf. Philippide, Principii, 138.

-ÁL suf. „calitate”. (< fr. -al)

AL, simbol chimic pentru aluminiu. (Notă: Definiția este preluată din Dicționar enciclopedic vol. I A-C, Editura Enciclopedică, 1993)

à la (fr.) prep. (à la Cluj)

à la carte (fr.) [carte pron. cart] loc. adj., loc. adv.

à la grecque (fr.) [grecque pron. grec] (grec-que) loc. adj., loc. adv.

à la longue (fr.) [pron. alalõg] (lon-gue) loc. adj., loc. adv.

à la russe (fr.) [pron. alarüs] loc. adj., aloc. adv.

AVEÁ, am, vb. II. Tranz. I. 1. A stăpâni, a poseda, a deține. ♢ Expr. (Fam.) Ce-am avut și ce-am pierdut = n-am ce pierde; puțin îmi pasă. ♢ Fig. (Complementul indică abstracte) A avea o idee. ♢ Loc. vb. A avea asemănare = a se asemăna. A avea bucurie = a se bucura. A avea o dorință = a dori. A avea nădejde = a nădăjdui. 2. A primi, a căpăta, a obține, a câștiga. Ai un leu de la mine dacă îmi spui. 3. A dispune de ceva, a se bucura de ceva. Am un ceas de răgaz. ♢ Expr. A avea un post (sau o slujbă etc.) = a deține un post. A avea o meserie (sau o profesiune etc.) = a cunoaște (și a practica) o meserie (sau o profesiune etc.). 4. A fi compus din..., alcătuit din...; a fi înzestrat sau prevăzut cu... Blocul are două etaje. ♦ A conține, a cuprinde. Lucrarea are tabele. 5. A ține, a purta. În mână avea un buchet. ♢ Expr. A avea drag pe cineva sau (refl. recipr.) a se avea dragi = a (se) iubi. (Refl.) A se avea bine cu cineva = a fi prieten cu cineva; a fi în relații de dragoste cu cineva. A se avea rău cu cineva = a fi certat cu cineva; a se dușmăni. ♦ A fi îmbrăcat cu... Avea un pantalon de blană. 6. A fi de o anumită dimensiune, greutate, vârstă etc. Bara are 2 m. ♢ Expr. A nu (mai) avea margini = a întrece orice măsură. 7. A fi cuprins de o senzație sau de un sentiment. A avea foame. ♢ Expr. Ce ai? = ce (necaz sau durere) ți s-a întâmplat? N-are nimic ! = a) nu i s-a întâmplat nici un rău; b) nu are nici o importanță. A avea ceva cu cineva = a purta necaz cuiva, a nu putea suferi pe cineva. ♦ A suferi (de o boală}. Are pojar. II. 1. (Urmat de un verb la infinitiv, conjunctiv sau supin) a) A trebui să... Are de făcut cumpărături; b) (În formă negativă) A fi destul să... N-are decât să spună și se va face; c) (În formă negativă) A nu putea să... N-are ce zice; d) (Rar) A fi în drept. ♢ Expr. (Eliptic) N-ai (sau n-are etc.) decât! = fă cum vrei (sau facă cum vrea etc.)! treaba ta (sau a lui etc.)! 2. (Urmat de un verb la infinitiv sau conjunctiv) A ști cum..., când..., unde..., cine..., ce...), a găsi. Are ce să facă. ♦ Unipers. A fi, a se găsi cineva (să facă ceva). N-are cine să-l mângâie. III. (Ca valoare de verb auxiliar) 1. (Servește la formarea perfectului compus) A venit. 2. (Servește la formarea modului optativ-condițional) Ar veni. 3. (Servește urmat de un verb la conjunctiv, la formarea unui viitor popular familiar) Au să vină. [Prez. ind. am, ai, are, avem, aveți, au, (III 1) am, ai, a, am, ați, am, (III 2) aș, ai, ar, am, ați, ar, prez. conj. pers. 2 sg. ai și (reg.) aibi, pers. 3 aibă] – Lat. habere.

AVEÁ vb. 1. v. poseda. 2. a deține, a poseda, a purta. (~ numele de ...) 3. v. căpăta. 4. v. conține. 5. v. cântări. 6. v. compune. 7. v. deține. 8. v. ține. 9. v. purta. 10. a nutri, a purta. (~ cele mai bune sentimente pentru ...) 11. v. ști. 12. a exista, a fi, a se găsi. (~ cine să m-ajute.) 13. a se bucura, a dispune. (~, în sfârșit, un ceas tihnit.) 14. v. simți. 15. v. trebui.

aveá vb., ind. prez. 1 sg. am, 2 sg. ai, 3 sg. are, 1 pl. avém, 2 pl. avéți, 3 pl. au, perf. s. 1 sg. avúi/avuséi, 1 pl. avúrăm/avúserăm, m. m. c. perf. 3 sg. avusése; conj. prez. 3 sg. și pl. áibă; imper. 2 sg. ai, 2 pl. avéți, neg. 2 sg. nu aveá/n-aveá, 2 pl. nu avéți/n-avéți; part. avút

A AVEÁ am tranz. I. 1) A ține în posesiune; a stăpâni; a poseda; a deține. A avea casă. Câți bani ai? A avea profesie bună. ♢ A avea la dispoziție a utiliza după bunul plac; a dispune. Ce-am avut și ce-am pierdut puțin îmi pasă. 2) A conține în sine. Odaia are două ferestre. Cartea are trei capitole. Butoiul are 100 de litri. ♢ A avea o anumită vârstă a fi de o anumită vârstă. 3) A duce cu sine. Avea în mână o geantă. ♢ A avea numele (sau porecla, titlul) a purta numele (sau porecla, titlul). A avea ceva cu cineva a purta pică cuiva. 4) A percepe cu ajutorul simțurilor. 5) (urmat de un verb la infinitiv, conjunctiv sau supin) A fi necesar. Am de transcris un text. ♢ N-are (n-am, ...) decât mă (te, îl...) privește. 6) rar (urmat de o propoziție complementară) A pătrunde cu mintea; a ști. Are cum să iasă din încurcătură. 7) rar A se afla în realitate; a fi; a exista. Are cine mă ajuta. Are cine vorbi. II. (în îmbinări) 1) (sugerează ideea de suferință, durere fizică sau morală) Are ulcer stomacal. Are mare necaz. ♢ Ce ai? a) ce ți s-a întâmplat? b) ce te doare? N-are nimic! a) nu i s-a întâmplat nimic; b) n-are nici o importanță. 2) (sugerează ideea de a dispune) A avea multă energie. A avea capacitate de lucru. A avea o oră de răgaz. 3) (sugerează ideea de cunoaștere, urmat de o propoziție complementară) Am ce face. Are unde pleca. III. (în îmbinări substantivale ce redau sensul verbului de același radical cu substantivul din îmbinare sau cu echivalentul lui semantic): A avea asemănare a se asemăna. A avea bucurie a se bucura. A avea nădejde (sau speranță) a nădăjdui (sau a spera). A avea scăpare a scăpa. A avea un vis a visa. IV. (cu funcție de verb semiauxiliar) Avea să plece. Aveai să fii medic. V. (cu funcție de verb auxiliar) 1) (la formarea perfectului compus) Am văzut. 2) (la formarea unor forme de viitor) Are să ajungă. /<lat. habere

aveá (-am, avút), vb. – 1. A poseda, a deține, a stăpâni (uz absolut). – 2. A dispune de ceva, a căpăta, a primi (compl. direct este un obiect posedat). – 3. A fi văr, coleg etc. (compl. direct este un nume de persoană, care indică rudenie sau relații de serviciu). – 4. A conține, a însuma (compl. direct este o unitate de timp, de suprafață sau de capacitate). – 5. A deține, a suporta, a trebui să etc. (compl. direct este determinat în calitatea sa fundamentală de alt compl. direct, de o apoziție, un adj., un adv. sau un compl. de mod introdus prin prep. de). – 6. A poseda, a deține (compl. direct este un abstract). – 7. A suferi de ceva, boală sau beteșug. – 8. (Refl.) A întreține relații trupești. – 9. A poseda o femeie. – 10. A obține, a dobîndi. – 11. A fi, a se găsi cineva (cu valoare impersonală, mai ales în expr. n-are cine, nu există nimeni). – 12. A trebui să (cînd este urmat de un inf. scurt, cu prep. a, de un part. trecut, cu prep de, sau de un conjunctiv; sensul oscilează între ideea de viitor și aceea de acțiune obligatorie). – 13. (Cu valoare de verb auxiliar, servește la formarea perf. simplu, a. m. m. c. perf. și a condiționalului). – Mr., megl. am, istr. am(u). Lat. hăbēre (Pușcariu 72; Candrea-Dens., 126; REW 3958; DAR); cf. vegl. avar, it. avere, prov. aver, fr. avoir, sp. haber. Valorile 9 și 10 sînt galicisme. Der. avere, s.f. (bunuri, bogăție, avuție), cf. fr. avoir, sp. haberes; avut, adj. (bogat, avut); avut, s.n. (bogăție, bunuri); avuție, s.f. (bogăție); înavuți, vb. (a îmbogăți); neavere, neavuție, s.f. (sărăcie). Din rom. provine săs. avere „bogăție”.

aveá a fáce/aveá de-a fáce loc. vb.

aveá a fáce/aveá de-a fáce loc. vb.

Ă s.m. invar. A doua literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă (vocală medială, cu deschidere (4) mijlocie, nerotunjită (2)).

Ă, ă s. m. invar.

ă¹ (literă) s. m. / s. n., pl. ă/ă-uri

ă² (sunet) s. m., pl. ă

ĂL, A, ăi, ale, adj. dem. (Pop. și fam.) Cel, cea. Ăl om. [Gen.-dat. sg.: ălui, ălei; gen.-dat. pl.: ălor] – Lat. illum, illa.

ăl adj. m. (antepus), art. m., g.-d. ălui, pl. ăi; f. sg. a, g.-d. ălei, pl. ále, g.-d. m. și f. ălor

ăl² (reg.) art. m. (omul ăl bun), g.-d. ălui, pl. ăi; f. a, g.-d. ắlei, pl. ále, g.-d. pl. m. și f. ắlor

 s.m. invar. A treia literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă (vocală medială, închisă² (8), nerotunjită (2)).

Â, â s. m. invar.

care va să zică loc. conjcț.

de-a prep. (în loc. adv., inclusiv cele cu nume de jocuri, totdeauna; în construcții infinitivale numai în tempo rapid)

de a prep. (în construcții infinitivale: de a munci, în tempo lent)

de al (a, ai, ale) prep. + art. (cel de al doilea, în tempo lent)

de-al (-a, -ai, -ale) prep. + art. (cel de-al doilea, în tempo rapid)

dintr-al prep. + art.

iárba-dátului-și-a-fáptului s. f.

iárba-dátului-și-a-fáptului s. f.

într-al prep. + art.

NĂVALNICUL-ĂL-MÁRE s. v. sânziene-de-grădină.

príntr-al prep. + art.

PUNCT AL MIRĂRII s. v. semnul exclamației, semnul exclamării.

va să zícă (vrea să însemne) vb. + vb.

VREA, vreau, vb. II. Tranz. I. (Urmat de o completivă directă cu verbul la conjunctiv sau, rar, de un infinitiv). 1. A fi hotărât, a fi decis să...; a avea de gând să..., a voi, a intenționa. ♢ Expr. Vrea (sau va) să zică = a) înseamnă, are semnificația de...; b) (cu valoare de conjuncție) așadar, deci. Ce vrea (sau va) să zică asta? = ce înseamnă, ce rost are? Cum (sau ce) va vrea = orice. 2. A pretinde a cere; a aștepta ceva de la cineva. 3. A dori, a pofti; a-i plăcea ceva sau cineva. ♢ Loc. adv. Pe vrute, pe nevrute = indiferent dacă dorește sau nu, vrând-nevrând. ♢ Expr. Vrei, nu vrei = de voie, de nevoie, fie că dorești, fie că nu dorești. Vrei, nu vrei, bea Grigore agheazmă, se spune despre cel care trebuie să îndeplinească ceva împotriva dorinței sale. Vrând-nevrând = mai mult de silă decât de bună voie; constrâns de împrejurări. A face tot ce vrea din (sau cu) cineva = a avea mare influență asupra cuiva. ♦ Refl. A dori să fie, să devină ceva ori cineva. Fiecare s-a vrut mai bun. 4. A consimți, a primi, a se învoi, a fi de acord. 5. (Mai ales în forma negativa) A putea, a fi în stare. Focul nu vrea să ardă. ♦ (Pop.) A fi gata, pe cale sau pe punctul de... Când vru să moară își chemă feciorii. II. (Ca verb auxiliar, servește la formarea viitorului) Mâine vei merge la teatru. ♢ (Forma de pers. 3 sg. va se substituie tuturor persoanelor sg. și pl. pentru formarea viitorului cu conjunctivul prez. al verbelor de conjugat) Vestitor al unei vremi ce va să vie. ♢ Expr. Va să fiu (sau să fii etc.) = trebuie să fiu (sau să fii etc.) [Prez. ind. și: (II) voi (pop. oi), vei (pop. ăi, ei, îi, i, oi), va (pop. o, a), vom (pop. om), veți (pop. ăți, eți, oți), vor (pop. or). – Var.: vroí vb. IV] – Lat. *volere.

VREA vb. 1. v. dori. 2. v. cere. 3. v. pofti. 4. a cere, a pretinde, a voi. (Iată ce ~ eu de la voi; cât ~ pe ceas?) 5. v. consimți. 6. v. intenționa.

vrea vb., ind. prez. 1 sg. vreáu, 2 sg. vrei, 1 pl. vrem, 3 pl. vor, imperf. 1 sg. vreám, 3 sg. vrea, perf. s. 1 sg. vrúi, 3 sg. vru; conj. prez. 3 sg. și pl. vrea; part. vrut; ger. vrând; aux. ind. prez. 1 sg. voi, 2 sg. vei, 3 sg. va, 1 pl. vom, 2 pl. veți, 3 pl. vor

A VREÁ vreau tranz. 1) A avea în intenție; a proiecta în gând. Vreau să plec. Vreau să cânt. ♢ Vrei nu vrei fie că dorești, fie că nu dorești. Vrei, nu vrei, bea Grigore agheasmă se spune despre cineva care trebuie să facă ceva împotriva voinței sale. A face tot ce vrea din (sau cu) cineva a avea o mare influență asupra cuiva. 2) A dori să i se acorde; a pretinde; a cere. Vrea o explicație. 3) A exista posibilitatea; a fi posibil; a putea. Vrea să plouă. [Monosilabic] /<lat. volere

A SE VREÁ mă vreau intranz. A dori să ajungă sau să devină ceva sau cineva. Se vrea inginer. /<lat. volere