îngîná (îngấn, îngânát),
vb. –
1. A
imita, a
reproduce glasul cuiva. –
2. A
vîna cu
momeală. –
3. A
repeta, a
răspunde, a
face ecou. –
4. A
înșela, a
amăgi. –
5. A bîigui, a
rosti cu
greutate. –
6. A cînta
încet, a
murmura. –
7. A
acompania, a
însoți. –
8. A
parodia. – Mr.
(a)nginescu, ăngănare „a
geme, a
chema strigînd”; megl.
angan, angănari „a
amăgi”; istr.
gănesc „a
sta la
taifas”. Lat.
gannāre sau *
ingannāre (
Diez, I, 35; Lambrior 393; Densusianu,
Hlr., 191; Pușcariu 854;
Candrea-
Dens., 861; REW 4416;
Pascu, I, 127; cf. Șeineanu,
Semasiol., 98), cf. lat.
med.
gannatura „
batjocură” (Niermeyer 461),
alb.
ngënen (Philippide, II, 645), it.
ingannare „a
înșela”, sp.
engañar.
Rezultatul rom.
trebuia să fie *
îngăna,
datorită prezenței lui
nn, cf.
dialectele;
rezultatul î se
explică, fie prin
asimilarea lui
î inițial, fie printr-un
tratament expresiv care a
apropiat probabil acest cuvînt de
cele cu
rădăcina gîng- „a bîigui, a
bălmăji”. – Der.
îngînător, adj. (care
imită; care bîiguie);
îngînătura (var. înv.
îngînăciune), s.f. (
imitație,
batjocură).