sat (sáte),
s.n. –
1. (Înv.) Cîmp,
ogor. –
2. (Înv.)
Proprietate,
fermă,
gospodărie. –
3. Așezare rurală. –
4. (Arg.)
Pușcărie. – Var. înv.
fsat. Mr.
fsat. Origine îndoielnică.
Prezența var., a mr. și a
alb.
fsat pare să
indice lat.
fossum „
șanț”,
direct (Bogrea,
Dacor., I, 235-7; Tiktin; Daicovici,
Dacor., V, 478;
Candrea; Scriban; Rosetti,
Mélanges, 354), sau prin
intermediul alb. (Cihac, II, 719; Meyer 112; Densusianu,
Filologie, 449; Domaschke 126; Battisti, III, 1698; REW 3461). Der. din
alb. este
dificilă fonetic și
istoric;
cea din lat. nu pare mai
ușoară,
căci fonetismul prezintă o
serie de
dificultăți și
termenul,
pur militar (› ngr. φουσσάτον „
campament,
armată” › mr.
fusate „
șanț”), s-
ar fi
păstrat cu
greu într-o
regiune caracterizată prin
absența totală a
fortificaților medievale. Mai
degrabă trebuie să se
pornească de la lat.
sătum, de la
sĕro „a
planta, a
semăna”, a
cărui explicație se
potrivește cu
primul sens al lui
sat,
constant în
sec. XVI, și cu cel de al
doilea.
Istoric, pare
evident că
trebuie să se
pornească de la
ideea de „
seniorie” sau „
moșie”, pe care s-a
fixat mai tîrziu un
anumit număr de
supuși ai
seniorului, care
formează unitatea juridică numită sat. Asta
era la
început o
simplă plantație, ca în
vechile colonii; cf. și sl.
sadŭ „
plantă” ›
selo „
sat”. Această
explicație dată
deja de Cipariu,
Gram., 205,
ar fi
suficientă,
dacă n-
ar exista dovada formei înv.
fsat,
dificil de
explicat. S-
ar putea presupune o
confuzie încă din lat.
între sătum și
fossatum;
dar și
așa se
mențin dificultățile fonetice. Der. din lat.
fixatum (Giuglea,
Dacor., X, 112) este
improbabilă, și mai
mult chiar cea din lat.
*massatum (Meyer 111). Der.
sătesc, adj. (
comunal, de
sat);
sătean, s.m. (
țăran);
săteancă, s.f. (
țărancă);
consătean, s.m. (
locuitor din
același sat).