leágăn (leágăne),
s.n. –
1. Pătuț care se
balansează pentru copiii mici. –
2. Început,
origine. –
3. Scrînciob,
dulap. –
4. (Înv.)
Caleașcă,
șaretă. –
5. Scăunel,
capra vizitiului la
trăsurile cu
suspensie. –
6. Vîrșă,
instrument de
pescuit în
formă conică. – Var.
leangăn, leagănă. Mr.
leagînă, megl.
legăn, istr.
leagăr. Der.
legăna, vb. (a da în leagăn un
copil;
a adormi cu cîntece un
copil; a
dezmierda, a
desfăta; refl., a se da în leagăn; a
merge legănat, a se
balansa; refl., a se
clătina, a
oscila, a se
bălăbăni; refl., înv., a se
îndoi, a
șovăi);
legănător, adj. (care
încîntă);
legănătoare, s.f. (
servitoare care
leagănă);
legănătură, s.f. (
legănare).
Origine nesigură. Pare să
provină dintr-un lat. *
lecanis, din gr. λεϰάνη (și, de
asemeni, λαϰάνη sau λεϰάνιον), „
taler,
găleată,
jgheab”, cf.
rus.
lochanĭ „
lighean” (Vasmer, II, 62). De
fapt,
forma tradițională a
leagănului este
cea a unei
copăi făcute dintr-un
trunchi de
copac tăiat în
două, în
direcția înălțimii, și
scobit, cf.
albie, copaie. După Boissacq 568,
cuvintele gr.
provin prin
intermediul lui λέϰος „
taler”, dintr-o
rădăcină indoeurop. *
leq- „a se
încovoia”, cf. lat.
lanx „
taler,
terezie de
balanță”.
Semantismul pare normal: nu și
fonetismul, care
prezintă o
oarecare dificultate.
Ar trebui să se
admită o
schimbare de
accent,
facilitat poate de vb.
legăna (cf.
pieptene-pieptăna, cumpănă-cumpăni, geamănă-îngemăna, etc.). Și
așa,
rezultatul ar trebui să fie
leagînă (ca în mr.), unde
î s-
ar fi
deschis sub
influența lui
e anterior și al lui
e final de la pl.
Forma de pl. a
oscilat de la
leagene (
sec. XVII, înv.) ›
legene la
leagăne, care este
forma acceptată astăzi,
poate datorită unei
repugnanțe instinctive de a
admite schimbarea lui
g ›
ğ în
interiorul cuvîntului. Este un cuvînt
comun (ALR, I, 287); și
prezența formei rotacizate (cf. istr.)
arată fără putință de
tăgadă o
apartenență la
fondul lingvistic primitiv. Der. din gr. λεϰάνη sau λαγένα a
fost deja propusă de Roesler 571,
dar nu a
fost acceptată, și nici n-
ar putea fi,
căci Roesler
pornea de la gr.
modernă. Laurian și Massim se gîndeau la gr. λίϰνον „leagăn”; și
Candrea presupune că acest
ultim cuvînt
ar fi
trecut în lat. în
forma *
ligĭnus, a
cărei der. nu pare
corectă (
căci dificultatea rezultatului gi ›
gă, se
explică,
neconvingător, prin
paralelismul cu
cearcăn și
mesteacăn). Toate
celelalte ipoteze pleacă de la vb.
legăna,
considerat ca
originar, în
timp ce leagăn
ar fi un
postverbal.
Părerea cea mai
acceptată astăzi, din cîte se pare, este
cea a lui Pușcariu, care se
bazează pe un lat. *
lĭgĭnāre, der. din
ligare.
Explicația semantică se
găsește în
faptul că
anumite leagăne se
leagă de o
grindă din
tavan pentru a
le ușura balansul (Pușcariu,
Lat. li, 172; Pușcariu 957; REW 5028; Tiktin; Pușcariu,
Dacor., I, 228; Rosetti, I, 58 și 168;
Iordan,
BF, IX, 149; cf. Rohlfs,
Differenzierung, 57; Drăganu,
Dacor., III, 509-14,
explica lat. *
lĭgĭnāre printr-un
radical *
lig- „a
mișca”). –
Dar obiceiul leagănelor legate de
tavan există doar în Trans. și nu e
sigur că-i cel
inițial;
fonetismul nu
incetează să
prezinte dificultăți; și nici
evoluția semantică propusă nu pare
probabilă,
deoarece *
lĭgĭnāre „
leagăne”
ar trebui să
însemne, după
același Pușcariu, „a
lega leagănul”,
adică faza de
pregătire a lui
legăna, care se dă o
singură dată;
așa că *
lĭgĭnāre doar în
mod forțat ar putea ajunge să
însemne „a
legăna” (după
cum în
iter facere nu
putem conchide că
facere ar putea ajunge să
însemne „a
călători”). Cu
atît mai
puțin pare
convingător etimonul *
legivinare, de la
levis compus cu
agināre (
Candrea-
Dens., 943; Densusianu,
GS, II, 317), cu
sensul de „a se
mișca încet”. În
fine, nu sînt
probabile explicațiile încercate pe
baza împrumuturilor moderne din mag.
lengetni, logatni (Cihac, II, 511); din
alb.
lëkunt „a
legăna” (Miklosich,
Rum. Unters., II, 22); din bg.
legalo „
cuib” (Byhan 264); din mag.
lengeni „a
undui, a
face valuri” (Scriban).