definiția bucium definiție dex

BÚCIUM¹,

buciume, s.n. Instrument muzical de suflat în forma unui tub tronconic foarte lung, făcut din coajă de tei, din lemn sau din metal și folosit în special de ciobani pentru chemări și semnale. [Var.: búcin s.n.] – Lat. bucinum.

BÚCIUM²,

buciume, s.n. (Pop.) 1. Trunchi sau buștean (de arbore); spec. butuc de viță de vie. 2. Butuc (al roții carului). – Et. nec.

BÚCIUM

s. (MUZ.) (Maram.) trâmbiță.

BÚCIUM

s. (BOT.) (pop.) butuc, (reg.) muzuc.

BÚCIUM

s. v. buștean, butuc, buturugă, ciot.

búcium

(instrument, trunchi) s. n., pl. búciume

BÚCIUM ~e

n. Instrument muzical de suflat, având forma unui tub conic, lung de aproape 3 m, confecționat din coajă de tei sau din lemn, folosit (mai ales de ciobanii de la munte) pentru chemări sau semnale. [Sil. -cium] /<lat. bucinum

búcium (búciume),

s.n. – 1. Instrument muzical de suflat, folosit de ciobani, de mari dimensiuni (pînă la 3 m lungime), făcut dintr-o ramură scobită de tei, arțar sau cireș, sau de doage strînse tare cu fîșii de coajă de cireș. – 2. Trunchi, buștean, butuc. – 3. Butuc de roată. – 4. Tub în general. – Var. buci(u)n, buciume, buciumă, toate înv. – Mr. bucium „trunchi”. Lat. būcĭna sau būccĭna (Pușcariu 228; REW 1368; Candrea-Dens., 193; DAR); cf. v. fr. buisine, sp., port. bocina. Fonetismul prezintă unele dificultăți. Rezultatul normal, bucin(ă), s-a modificat, în privința vocalismului, prin propagarea timbrului u, și în același timp, prin asimilarea lui n final cu labiala inițială. (Cf. Candrea, Éléments, 59). DAR consideră că bucium 2, este un cuvînt diferit, care este în legătură cu butuc; în realitate, este vorba numai de o extindere a sensului 1, dat fiind că bucium este, la prima vedere, o ramură groasă sau un trunchi de grosime medie, cu coajă, dar curățat de crengi. Der. bucinar, s.m. (coșar); buciniș, s.m. (cucută, Conium maculatum, angelică, Archangelica officinalis); buciuma (var. înv. bucina), vb. (a cînta din bucium; a vesti, a anunța), din lat. būccĭnāre (Pușcariu 229; Candrea-Dens., 194; REW 1369); buciumaș, s.m. (persoană care cîntă din bucium); buciumător, adj. (tunător). – Din rom. provine bg. bučimiš (Conium maculatum), cf. Capidan, Raporturile, 210.

BUCIUMÁ,

búcium, vb. I. Intranz. A sufla, a cânta, a da semnale din bucium¹. ♦ Tranz. Fig. A anunța, a vesti ceva. – Lat. bucinare.

buciumá

vb., ind. prez. 1 sg. búcium, 3 sg. și pl. búciumă

A BUCIUMÁ búcium

intranz. 1) A scoate sunete de bucium, suflând; a cânta din bucium. 2) fig. fam. A aduce o informație la cunoștința tuturor; a răspândi o știre la toată lumea; a trâmbița. [Sil. -ciu-ma] /<lat. bucinare

buciuma,

bucium v.t. a linguși; a se purta slugarnic.