spîrc (-curi),
s.n. –
1. Bucată,
tranșă, mai
ales de
piele sau de cartilaj. –
2. Mucos,
puști. Origine incertă, probabil expresivă, cf.
sfîrc, cu care are o strînsă legătură fonetică și semantică. – Der.
spîrcui, vb. (a sfîșia, a sfîrtica, a
rupe în
bucăți; înv., a
distruge, a nimici; Trans., a
fura; refl., înv., a se da
învins, a se împrăștia);
spîrcîi (var.
spîrcăi), vb. refl. (a avea diaree, a fi
deranjat la
stomac), var. a cuvîntului anterior;
spîrcaci (var.
spurcaci), s.m. (
pasăre, Otis tetrax), cf.
numele său fr.
canepetière, var. prin contaminare cu
a spurca;
spîrcîitor, adj. (
bolnav de diaree);
spîrcîială, s.f. (excremente).