potóp (potópuri),
s.n. – Diluviu. Var. pl.
potoape. Sl.
potopŭ (Miklosich,
Slaw. Elem., 38; Cihac, II, 414; Conev 38), cf. sb.
potop. – Der.
potopenie, s.f. (diluviu, inunudație; dezastru, calamitate);
potopi, vb. (a inunda, a
îneca; a nimici, a
distruge, a anihila), cf. sl.
potapiti, potopiti;
potopitor, adj. (distrugător, nimicitor).