mascará (mascarále),
s.f. –
1. Paiață. –
2. Zeflemea, indecență, obscenitate. – Var.
măscară, (
Banat)
mascără. Mr.
măscără, megl.
mascará. Tc.
maskara, din arab.
mashara (Șeineanu, II, 250; Berneker, II, 23; Lokotsch 1436; Ronzevalle 161), cf. ngr. μασϰαρᾶς,
alb., bg.
maskará, sb.
maskara. Battisti, III, 2381, socotește cuvîntul arab diferit de it.
maschera, sp.
máscara. Schimbarea de accent e dificil de explicat în var.
măscară, în
afară de
cazul în care
ar fi un deverbal de la
măscări. Atît
măscară cît și
măscări există în
sec. XVII,
mascara în
sec. XIX. Der.
măscări, vb. (înv., a-și
bate joc, a zeflemisi;
Banat, a se
murdări; refl., a se insulta), cf. sb.
maskariti;
mascaragiu, s.m. (bufon; saltimbanc, cabotin), din tc.
maskaraci, sec. XVIII;
mascaralîc, s.n. (bufonerie), cf. ngr. μασϰαραλίϰι;
măscărici, s.m. (
paiață, bufon);
măscăriciune, s.f. (înv., bufonerie),
sec. XVII;
măscornicie, s.f. (bufonerie), înv.,
sec. XVII.