hîlbe
s.f. pl. – (Trans., Bucov.)
Lături,
zoaie. Origine expresivă, ca în
rădăcina bîlb-. – Der.
hîlbări, vb. (a se
bălăci);
hîlboană, s.f. (vîrtej), cf.
bulboană; var.
hîlboacă, cf.
bolboacă și slov.
chlboky, din sl.
glǫbŭkŭ „profund”, de unde provin și toponimele
Glîmbocata, Hliboca, Hîlboca, etc.;
hîlbărie, s.f. (poțiune,
leac), cuvînt
rar, folosit de Rebreanu.