ghioágă (ghioáge),
s.f. –
Măciucă. – Var. (înv.)
ghigă, ghegă, ghioacă. Mr.
cl’oagă, gl’ogă. Origine obscură. Se
pleacă de
obicei de la lat.
clāva (Hasdeu,
Col. lui Traian, III;
DAR), al
cărui rezultat
ar fi *
ghie; pentru al doilea element nesatisfăcător explicat, cf.
buturugă, bîzdoagă, măciucă. Totuși, explicația nu este convingătoare; pare preferabil să se
presupună un *
ghiob (‹
gheb?) cu varianta f., ca
moț, moacă, boț, boacă; pentru variația consonantică, cf.
ghiborț, ghigorț, precum și
ghidănac, s.n. (Olt.,
măciucă), probabil în
loc de *
ghibănac. Der. din lat. *
clāvica (Weigand,
Jb., XII, 109; cf. REW 1978 și
Pascu,
Beiträge, 9), din lat. *
globica (Giuglea,
Dacor., IV, 1554), sau din sl.
glogŭ (Miklosich,
Consonantismus, II, 57), nu pare posibilă.
Alb.
kljokë trebuie să provină din mr.; bg.
gega (cf. Romansky 105) și ngr. γλογίά „
lance”
depind evident de
rom. – Der.
ghigar, s.m. (înv., porcar,
cioban);
ghiogar, s.m. (bătăuș).