fîntî́nă (fîntî́ni),
s.f. –
1. Izvor. –
2. Puț. – mR.
făntînă, megl.
făntǫnă, istr.
făntărę. Lat.
fontāna (Diez, I, 185; Pușcariu 615; Candrea-Dens., 592; REW 3426;
DAR), cf. it.
fontana, prov.
fontana, fr.
fontaine. – Der.
fîntînar, s.m. (
persoană care
face sau repară fîntîni);
fîntînea, s.f. (în medicina
veche,
deschidere, fonticulus).